De la Bârgău, în preajma fostului șef al statului român Nicolae Ceaușescu

Am făcut ochi la Suseni, sat situat la poale de munte, într-o casă cu cinci frați cu greutăți, necazuri și probleme multe. Evenimentul s-a petrecut la scurt timp după ce trupul sfânt al țării fusese sfârtecat, schilodit, ciuntit conform voinței, obiectivelor, intereselor și strategiilor celor mari și puternici ai vremii. În încercarea de a recupera ceea ce am fost deposedați prin forță și dictat și pentru a ne apăra demnitatea ne-am angajat în acțiuni și operațiuni a căror derulare, deznodământ și finalitate au fost mai greu de intuit și anticipat. Toate bogățiile și resursele materiale, financiare și umane ale țării au fost dirijate și concentrate pentru susținerea efortului de razboi. Viața economică și socială nu numai din zonă,  dar și din întreaga țară  a cunoscut o involuție continuă, s-a degradat de la o zi la alta, iar preocuparea de căpetenie a tuturor devenise: supraviețuirea individuală, supraviețuirea noastră ca neam și țară. În aceste condiții, o gură în plus de hrănit, o ființă în plus de încălțat, de îmbrăcat, de educat n-a  fost cu  siguranță un motiv de prea mare fericire și încântare. În condiții normale, probabil evenimentul ar fi fost considerat o binecuvântare, un dar de Mărțișor pentru familie din partea Celui de Sus. La încetarea operațiunilor militare, în pofida aportului adus de țara noastră la obținerea victoriei, nu i s-a recunoscut statutul de stat cobeligerant. După cinci ani de război și ocupaţie străină, ce au presupus  sacrificii enorme pe toate planurile aveam să constatăm că ne-am procopsit cu o nouă ocupaţie străină, cea sovietică,  care prin instituirea cotelor obligatorii și a celorlalte obligaţii împovărâtoare,  împilatoare și spoliatoare, pe care ni le-a impus ne-a făcut viaţa tot mai grea.

Prin Convenţia de Armistiţiu din 12 septembrie 1944 am fost obligaţi la plata cheltuielilor pentru întreţinerea trupelor de ocupație și consilierilor sovietici de care nu ne-am scăpat decât după un deceniu și jumătate; a unor despăgubiri de război în sumă de 300.000.000 USD plătibile în mărfuri într-o perioadă de șase ani; instituirea controlului sovietic asupra vieţii publice românești, interzicerea partidelor și organizaţiilor politice, etc. În aceste condiții cerealele, lemnul și celelalte bogăţii ale ţării au luat zeci de ani drumul fostei U.R.S.S. Cu familia noastră soarta a fost una deosebit de dură, crudă şi nemiloasă. După munca grea, prelungită și epuizantă la care a fost obligat ani în șir în favoarea ocupantului vremelnic horthyst, tata s-a îmbolnăvit grav,  iar datorită penuriei de medicamente, sărăciei și imposibilității de a beneficia de asistență medicală calificată  la 19 martie 1947  s-a stins din viață la vârsta de 45 de ani și câteva luni.

Mama, rămasă văduvă la 33 ani cu patru copii de crescut şi întreţinut, cel mai mare de nouă ani, iar ceilalți, care de care mai pricăjit și neajutorat, fără surse permanente de venit, cu casa gata, gata să se prăbușească la o adiere mai puternică de vânt a făcut eforturi uriașe pentru a ne crește și educa. După câţiva ani am avut parte de o nouă şi năpraznică lovitură: a murit şi mama. Am răzbit ca urmare a unității, întrajutorării și solidarității dintre frați și prin valorificarea oportunităților existente la acea vreme.

Gicu și Nicu, doi dintre frați s-au angajat la 12 ani și respectiv la vârsta de 14 ani la fosta fabrică de cherestea din sat, unde au fost ajutați să-şi completeze studiile, să-şi finalizeze învăṭământul gimnazial, să urmeze școli profesionale și de maiștri în domeniul industrializării lemnului, ceea ce le-a  permis să devină vreme de peste 40 de ani angajaṭi de bază ai unităṭii și un sprijin de nădejde al nostru și al colegilor de muncă.

Eu și fratele mai mic ne-am înscris, am urmat și absolvit școala horticolă. Ne-am fi dorit în altă parte, dar n-am putut opta după dorințe, ci după putințe. La Horticolă am beneficiat de învățământ gratuit, de masă și cazare, de manuale didactice, îmbrăcăminte, transport gratuite chiar și de mici sume de bani pentru activitățile practice desfășurate.

După absolvirea învățământului liceal am ajuns la vârsta la care trebuia să-mi onorez obligațiile militare. În “Țara Cătanelor Negre”, cum sunt cunoscute meleagurile bistrițene, urmașii foștilor grăniceri din Regimentul II Românesc de Graniță, care aproape 100 de ani au stat de strajă și apărat hotarele împărăției și s-au remarcat pe toate câmpurile de bătaie ale Europei sunt obișnuiți cu ordinea, disciplina, buna rânduială, ce face parte din însăși factura lor psihică  n-a constituit niciodată o mare problemă. Dovezi în acest sens se regăsesc chiar și în cadrul familiei noastre. Tata, după satisfacerea serviciului militar a fost lăsat la vatră cu gradul de sergent major. (E posibil să fi fost recompesat mai puțin pentru meritele sale ostășești cât mai ales pentru cinste, corectitudine și hărnicie, ceea ce e la fel de important. A fost de profesie olar, meserie dobândită de la bunicul, ce i-a permis să asigure și în timpul îndeplinirii obligațiilor militare necesarul de veselă al unității - n.n.).

Fratele Nicu  a venit și el din armată  cu gradul de sergent, pe care a efectuat-o la Craiova, în capitala Olteniei,  acolo unde tinerii localnici erau recunoscuți pentru ardoarea cu care se zbăteau pentru a se căpăta la grade și funcții. Gicu, fratele mai mare, încă de la vârsta de 15-16 ani, din dragoste pentru uniforma militară obișnuia aproape în fiecare sâmbătă să-și facă poze în ținută militară s-a întors și el acasă gradat.

În perioada 5 decembrie 1959 - 27 ianuarie 1961 a fost încorporat și obligat să efectueze serviciul militar într-un detașament de muncă din cadrul Direcṭiei Generale a Serviciului Muncii la Combinatul Siderurgic de la Călan, deși cei care l-au trimis acolo, știau/trebuiau să știe că în calitate de întreṭinător de familie al fraṭilor mai mici era exonerat de obligațiile militare. Mie la un moment dat mi-a pierit dragostea de ostășie, după ce am asistat întâmplător la câteva secvențe dintr-o aplicație, ce a avut loc pe raza localității noastre, pe o vreme câinioasă la sfârșit de toamnă și început de iarnă, când i-am văzut pe cei implicați cum erau nevoiți să se lupte cu intemperiile, cu greutățile și privațiunile. Era doar o primă etapă dintr-o desfășurare mai largă în cadrul căreia urmau să se confrunte și cu alte dificultăți întrucât urmau să  urce niște afeturi de tun prin tină și cu eforturile inerente tocmai în Dagidul, un deal situat la câțiva km, unde erau prevăzute trageri și intuiam ce-i așteaptă. Mă supăra și faptul că îndeplinirea datoriei față de patrie putea să afecteze sau să întârzie parcursul devenirii profesionale.

De aceea, atunci când mi s-a oferit posibilitatea de a face parte dintr-o structură, ce face parte din sistemul imunitar de protecție al neamului și al țării  răspunsul  a fost unul favorabil. N-am considerat atunci și nu consider nici acum că apartenența la o instituție cu atribuții în domeniul apărării intereselor supreme ale țării, indiferent cum s-o numi, ar fi imorală sau nepotrivită. O au toate statele, iar importanța și utilitatea sunt indiscutabile. Școala militară ne-a asigurat o pregătire temeinică nu numai în domeniul dreptului și îndeplinirii sarcinilor specifice, dar ne-a creat și posibilitatea de a ne dezvolta aria de abilități și în alte domenii. Așa a fost posibil să urmez un curs de parașutism într-o unitate a M. Ap. N. la sfârșitul căruia  mi s-a acordat brevetul de parașutist militar. (Am fost selectat și cooptat și într-un lot  restrâns, care urma să efectueze câteva salturi demonstrative în fața colegilor, șefilor și persoanelor interesate, dar vremurile n-au fost favorabile pentru asemenea demonstrații – n.n.).

Promoția noastră de ofițeri și-a început activitatea în timpul evenimentelor cunoscute sub denumirea „Primăvara de la Praga” din noaptea de 20/21 august 1968, când forțe militare ale Tratatului de la Varșovia, cu excepția celor ale României și Albaniei, au invadat Cehoslovacia pentru a stopa procesul de reformă inițiat de Alexander Dubček, Ludvik Svoboda și ceilalți lideri reformiști. Împreună cu ceilalți absolvenți ai școlilor militare de ofițeri din sistemul național de apărare al țării, în 21.08.1968,  am luat parte la marea adunare populară din Capitală în care fostul șef al statului a condamnat în termeni deosebit de duri invazia. Nicolae Ceaușescu, la acea vreme unul dintre cei mai tineri șefi de stat din lume,  și-a atras în acea perioadă un val puternic de simpatie atât în țară cât și pe plan internațional pentru inteligența nativă, curajul  de care da dovadă și modul original în care aborda și trata principalele probleme ale vieții interne și internaționale.

După absolvire, am fost repartizat la o unitate ce avea ca sarcină principală asigurarea securității conducerii superioare de partid și de stat respectiv a fostului șef al statului, Comandantul Suprem al Forțelor Armate și a celorlalte personalități ale vremii. Apărarea șefului statului, steagului național, a Imnului țării sunt importante pentru ceea ce reprezintă, iar pentru militari constituie o misiune de căpetenie și de nerefuzat. În fața pericolului ce plana ca și în România  să avem parte de o invazie străină s-au înființat formațiunile de gărzi patriotice, în care s-au înrolat foarte mulți dintre conaționali, care și-au manifestat disponibilitatea de a lupta la nevoie pentru apărarea țării. Printre aceștia s-au numărat chiar oameni ce suferise condamnări ori internări administrative din considerente politice. Am ajuns la unitatea la care am fost repartizat la schimbarea gărzii. Într-o sală se afla un grup de ofițeri, din care făcea parte Dumitru Popa, un fost campion național și european de motociclism, care așteptau emiterea deciziilor de pensionare și a ordinelor de trecere în rezervă, iar într-o  altă sală grupul nostru de tineri ofițeri veniți să le ia locul. Schimbul a decurs în condiții ireproșabile. Comandantul unității, fostul general Nicolae Pleșiță, un foarte bun cunoscător și iubitor al meleagurilor bistrițene mi-a spus printe altele: “Bine, tu vii aici în timp ce noi suntem nerăbdători să ajungem la Bistrița !”.

Din cuvintele sale am înțeles că prezența mea acolo nu e chiar atât de indispensabilă pe cât mi-am închipuit, iar drept urmare nu peste multă vreme am solicitat și mi s-a aprobat transferul la Bistrița. În cele șase luni cât am lucrat acolo am fost  ajutați de ofițeri cu experiență să ne integrăm cât mai repede și mai bine în muncă și mai ales să nu greșim. Cea mai mare greșeală pe care am fi putut să o comitem fiind aceea de a rămâne într-un dispozitiv de securitate, în vreme ce personalitatea  apărată se afla în cu totul în altă parte. Nu dispuneam de un sistem eficient de legături, ne bazam mult pe consemne, pe experiența, intuiția și sprijinul colegilor. Am participat la mai multe misiuni de însoțire și gardare în Capitală și în țară, ocazie cu care am aflat că șeful statului era originar dintr-o familie de la rădăcina neamului nostru, cea a satului românesc, din care au făcut parte zece frați și surori, dintre care  doi cu numele de  Nicolae.

Primul Nicolae  era  șeful statului născut la 26 ianuarie 1918 la Scornicești, județul Olt, ce avea să fie omorât la 25 decembrie 1989, în Ziua Nașterii Domnului și Crăciunului, în urma mascaradei judiciare de la Târgoviște, în baza unor capete de acuzare, ce nu rezistă la nicio examinare chiar a unor persoane novice în domeniul dreptului. (Una dintre acuzele aduse a fost cea de subminarea economiei naționale, care evident a fost falsă și neîntemeiată, câtă vreme toată viața s-a preocupat de construirea, edificarea, înălțarea și darea în folosință a unor mari capacități de producție de importanță vitală pentru viața economică și social-culturală a țării - n.n.). Înclin să cred că a fost și o persoană corectă și cinstită. Am tras această concluzie din faptul că printre ultimii care l-au părăsit au fost doi foști colegi de promoție, care după două decenii de activitate în preajma fostului cuplu prezidențial, care aveau același grad militar cu mine deși activitatea lor era cu mult mai stresantă.

Cel de-al doilea frate, cu numele de Nicolae Ceaușescu, a fost viitorul general-locotenent  Nicolae Andruță Ceaușescu ( 1924 – 14.12.2000), cu o fizionomie aproape identică, o adevărată clonă a șefului statului, care în decembrie 1989 a îndeplinit funcția de comandant al Școlii de ofițeri de securitate de la Băneasa. Mulțumesc lui Doamne, Doamne pentru faptul că în grele vremi ce ne încercară mi-a fost alături și m-a ajutat să nu mă abat de la calea cea dreaptă.

Totodată, îl rog să-l ierte pe Nea Nicu pentru derapajele din ultimii  ani ai vieții cât și pe autorii fărădelegilor de acum 32 de ani, mai ales că unii dintre ei se caină, se vaită, pretind că nu știu ce au făcut ori pozează în victime inocente ale diversiunilor și dezinformărilor fosilelor K.G.B.-iste și ale susținătorilor lor precum și a autorilor de fake news, care și astăzi ne fură timpul și ne afectează indirect veniturile.