De la ”Moscova, la Moscova” la ”America, America” și retur

Pe cât de mult îl iubim pe Cehov și ne emoționăm la piesa lui Trei surori, mai ales în finalul în care una dintre ele, obsesiv clamează ”la Moscova la Moscova”, unde ar vrea să plece, să înceapă o nouă viață, conformă visurilor ei, pe atâta inimile românilor s-au îndreptat spre lumea nouă. De la sfârșitul secolului al XIX - lea și începutul secolului al XX- lea românii au emigrat spre America, încercând să scape de oprimarea politică din Transilvania și Bucovina. Alții au mers doar pentru a câștiga bani, în munca grea din turnătoriile metalurgiei din Chicago și Detroit, apoi s-au întors acasă, au cumpărat pământ, case și au trecut, adesea, în fruntea obștilor sătești.

Românii au fost înșelați, în așteptări, după Al doilea război mondial, și americanii ”au venit” la aproape o jumătate de secol, prezența lor fiind cvasi dezamăgitoare - prin ambasadori de origine română, interesați de business- uri private și prin implementarea unor rânduieli stabilite între Gorbaciov și Bușh, la Malta, deloc favorabile poporului român. Investiții le au fost puține și sugestiile au mers spre bănuirea unei înțelegeri cu rușii că România ar fi în tabăra occidentală într-o formă de provizorat și vor trece iar în sfera de influență moscovită după câteva decenii.
Parteneriatul strategic american-român a avut o față militară ”bărbierită, dată cu parfum” de vreme ce au fost instalate, la noi, câteva baze militare care cu timpul parcă și-au cam pierdut ”steagul”, parte din efective fiind retrase.

Una dintre dorințele de căpetenie ale românilor a fost să intre în rândul aliaților NATO, care pot să călătorească în Statele Unite ale Americii fără viză și la o anumită vreme, se părea că lucrurile fac pași în acest sens. Numai că după instalarea administrației nicușoriste, relațiile cu Statele Unite au fost puse pe butuci în câteva săptămâni prin declarații agresive la adresa președintelui Trump, iar mai la vale, ministerului român al afacerilor străine i s-a alăturat și cel al Apărării care a declarat că țara noastră va putea trimite trupe în Groenlanda pentru respingerea americanilor hotărâți să o anexeze. Declarația este rezultanta pozițiilor belicoase exprimate la adresa SUA de administrația Nicușor Dan care patronează o politică externă românească inexistentă. Tocmai de aceea ni se pare că poziția României este una de a se băga în seamă cu Statele, în timp ce, pe de altă parte, ar căuta căi de refacere a contactelor cu SUA, de îmbunătățire a relațiilor. Numai că Statele Unite nu este elefantul care să primească șuturi de la un șoarece și după aceea să facă plecăciuni înaintea lui și să-l cinstească de prieten.

Oricât de naivi am fi și fără experiență de politică externă, nu putem să nu ne dăm seama că relațiile bilaterale au fost demontate cu bună intenție și coordonate pentru a pune România în delicata poziție de a nu avea aliați de niciun fel și de a nu se putea baza pe cineva dinafară.
Socotim că nu doar ignoranța ministrei de Externe am maculat fasolea, ci și bunele ordine primite din partea UE și probabil din partea președintelui Macron.
După cum am sperat cu toții ”America, America”, precum unchiul lui William Saroyan în romanul cu același nume; armeanul era într-o echipă de muncă și repeta atât des cuvântul America, încât colegii l-au poreclit America și-l strigau: ”Hei, America!”. Noi gândim în pustie, și frică ne este ca nu cumva într-un viitor, pentru apropierea de America să trebuiască, după împărțirea în sfere de influență, să stăm la coadă, la bilete, pentru trenul Moscova-Vladivostok.

Vremurile se schimbă și nu numai că nu le putem determina mersul noi, românii, o țară mică, dar nici nu suntem în poziția, măcar de a ne ține cu mâna de căruța viitorului. Rămânem cu pajiștile noastre, cu Izvoarele și cu dorul, nu că n-am putea face lucruri pe care alții le fac, dar suntem conduși cu ”pleazna” dinafară, ca-n mai toată istoria noastră. Uneori ne ajung ale noastre.

Victor ȘTIR