Despre Înviere, pornind de la un poem al lui Nicolae Iorga

Oricât de Sfânt era Iisus, scria Nicolae Iorga în poemul „Nu l‐au cunoscut”, a trebuit ca trupul său să fie bătut în cuie „Ca să se arate Dumnezeu/ Și ca la ceruri să se suie”. Recitim poemul acesta când ieșim din prigonire, purtând pecetea lui Iisus Hristos și înnoirea firii. Imaginea apare și în „Imn al Învierii”, poemul lui Valeriu Gafencu. Pentru Sfântul închisorilor, Paștile înseamnă fortificarea omului prin fortificarea bisericii creștine cu pietrele vii ale credinței. Astfel, ne reamintim chemarea Sfântului Ioan Damaschin: „Să prăznuiască toată făptura Învierea lui Hristos, întru care s‐a întărit”, căci „deșertat‐a mormintele Cel ce a fost răstignit, slăbind puterea morții”. Iisus coboară pe pământ, purificându‐i omului sufletul, căci omul care gustă din nunta Fiului de Împărat devine omul armoniilor. Dacă Iisus prin zbaterea Crucii a înviat, oricine, primind zbaterea Crucii, va învia, spunând ceea ce Iisus le‐a spus femeilor mironosițe. „Dar când mergeau ele să vestească ucenicilor, iată Iisus le‐a întâmpinat zicând: Bucurați‐vă! Iar ele apropiindu‐se au cuprins picioarele Lui și I s‐au închinat. Atunci Iisus le‐a zis: Nu vă temeți! Duceți‐vă și vestiți fraților Mei ca să meargă în Galileea și acolo Mă vor vedea!ʺ (Matei, 9‐10)
Bucurându‐se și netemându‐se, făptura prăznuiește în lumina Celui trecut prin ușile încuiate și piatra pecetluită, aflând că Dumnezeu nu e al moților, ci al viilor, că pântecul iadului e sfârtecat, că pustia a înflorit precum crinul și e deschisă calea spre mântuire, Învierea potolind setea și foamea, fiind, cum propovăduia Preacuviosul Părinte Arsenie Boca, o dragoste mai mare ca viața. Acum vedem Locul Înalt. Ființa neîmplinită se va împlini și, mai departe, va căuta desăvârșirea, prefigurată în Sfânta Noapte a Învierii de înconjurul bisericii; mersul în Cerc, în simbolurile echilibrului, ale desăvârșirii, înconjurând biserica precum am înconjura veșnicia, în cea mai caldă îmbrățișare a Cerului și Pământului ce preia fiorul Slavei: Deschideți, mai‐mari, porțile voastre, și voi, porți veșnice, ridicați‐vă, ca să intre Împăratul Slavei…!
E pace‐n cer și pe pământ, scria George Coșbuc, simțind cum surâsul sărbătorii devine dominanta vieții, Ziua Învierii aducând Zilele‐Nvierii. Fără acestea, predicarea lui Hristos ar fi lipsită de sens, credința ar fi zadarnică și nimeni nu ar mai fi răscumpărat din păcat. Acum aflăm Suișul. Demnitatea, durerea și măreția Procesiunilor Săptămânii Mari trec în procesiunea îndreptării sufletului. În noi zboară păsările lui Maitec, cu aripile plecate în rugăciune. Păsările artistului au forma Crucii jertfei lui Iisus. Totul preia, acum, forma Crucii: blidul cu prescură și pască pe care oamenii Transilvaniei îl vor duce la Sfintele Biserici, iarba ce crește zăludă și fața albă de masă pe care se va frânge pâinea în căderea lacrimii bucuriei, a mirării și înțelegerii că a trebuit ca trupul său să fie bătut în cuie „Ca să se arate Dumnezeu/ Și ca la ceruri să se suie”.