Dez-anatomizare întru durere

Dacă construcţia biologică sau antropologică a speciei Homo Sapiens din care facem parte este anatomizată, adică cap, trunchi, membre superioare şi membre inferioare, atunci cum ar putea fi această structurare de organe DEZ-ANATOMIZATĂ? „ENT – ANATOMISIERUNG”. Adică să-şi piardă verticalitatea bipedizantă, corelativul dintre mişcările mâinilor şi vorbire, sau echivalenta dintre privire şi tăcere sau armonia dintre facialitate şi speranţă… poate să existe aşa ceva?… nu este doar o formă de exagerare perceptivă a unui subiectivism întru Humanologie?… nu, nuu… să vedem… străbat atâtea locuri comune, gări şi autogări, trenuri şi busuri, străzi, bulevarde şi uliţe, policlinici, spitale şi dispensare, redacţii, sedii de partide, studiouri radio şi tv, bănci şi case de schimb valutar, biserici şi trei parastase la un botez… o populaţie prematur îmbătrânită, cu un mers nesigur, într-un fel de rătăcire în ei însuşi, voci nesigure şi voci strident înjurătoare, ori supraponderali ori scheletici, ochi încercănaţi de alcool şi tutun, trăsături faciale ale nesperanţei… dar nu sunt şi în Occident drogaţi şi obsedaţi, alcoolişti şi tabagişti?… ba da, dar în proporţie mult mai mică şi fără aceste trăsături de dramatică Dez-Anatomizare: oare de ce s-a ajuns aici? Care este cauzalitatea acestui fenomen supraîngrijorător?

O multi-cauzalitate extrem de complexă şi, din nefericire, în multe aspecte la limita ireparabilului, la limita auto-pedepsirii întru noi înşine… adică undeva la limita patologicului intratabil! Nu numai ca individ sau grup de indivizi, nu numai nişte comunităţi izolate, ci fenomen generalizat în actuala populaţie a ţării! Să încercăm câteva disecţii anatomice în cauzalitatea acestui dureros fenomen… 45 de ani de comunism, ce a dus la epuizarea biologică şi economică a satului românesc, care a fost furnizorul de copii, de generaţii tinere în istoria noastră multimilenară… depopularea satelor, sărăcizarea prin aberantă întovărăşire în CAP, continuată dramatic după 1989 prin exodul masiv înspre Occident, cu apariţia masivă a naşterilor de copii români în dispora ca „transnatalitate disporică întru români”… oraşele au fost şi ele puternic lovite prin prăbuşirea industriei, începută în ani ’80 şi continuată galopant după 1990, născând astfel „oraşe şomere” şomerizare ce a accentuat exodul pro-occidental… durere pentru părinţii rămaşi singuri, durere pentru luncile, câmpiile şi dealurile rămase aproape goale, blocuri în paragină, dezolantele ruini de fabrici, combinate, uzine… încercaţi doar să călătoriţi cu trenul de la Năsăud şi Cluj, şi veţi vedea, veţi trăi atât pe dreapta cât şi pe stânga peisajele nemascabile ale prăbuşirii. Industrialul şi agrarul sunt echivalente directe ale biologicului şi ontologicului de amprenta umană, iar degradarea primelor a însemnat „Dez-Anatomizarea” umanului… sufletele îndurerate nu mai pot dinamiza întru iluminare trupul, nu-i mai pot insufla acea lumină tainică a speranţei, acea lumină vie a mobilităţii, vioiciunii, a îmbătrânirii frumoase „Beauty’s ageing”… iar crizele energetice, crizele trans-atlantice şi trans-pacifice (Tokyo, Hong-Kong, Shanghai, Seul) de pe pieţele financiare sunt parcă lovituri în destinul incert al umanităţii… suntem într-o fază istorică de Dumnezeu cu mila „God bless Humanity” în care incertitudinile de la graniţa zilei de mâine au devenit copleşitoare „overwhelming’s uncertainties” şi care exprimă extrema fragilitate din uman, din noi românii, pribegi în lume, pribegi şi acasă în singurătatea noastră întru durere şi Dez-Anatomizare…