Dictaturile trec, cultura rămâne

          Recentul volum a lui Mircea Gelu Buta „Urme ale unor oameni de seamă” publicat la Editura Școala Ardeleană urmează o logică profundă și constructivă a istoriei noastre culturale recente. Să nu uităm că România a trecut printr-o jumătate de secol în care cenzura aplicată inclusiv culturii era o practică curentă și unanim acceptată a guvernărilor din acea vreme. Generațiile mai vârstnice își amintesc cum clasicii literaturii noastre erau studiați trunchiat, de pildă Liviu Rebreanu era cunoscut doar prin romanele Ion, Răscoala și Pădurea Spânzuraților, restul operei sale rămânând un mare mister amintit doar în treacăt pentru elevii de liceu, iar George Coșbuc era prezentat, tot trunchiat, doar ca poet al țărănimii. Multe nume ilustre ale istoriei noastre literare nu erau pomenite deloc sau trecute în revistă sumar, doar fiindcă anumite aspecte ale vieții sau operei lor erau mai greu sau imposibil de împăcat cu propaganda oficială a partidului-stat.

          Cenzura nu a fost aplicată doar în literatură, practic am avut de a face cu tendința devenită explicită la sfârșitul deceniului opt de a nivela întreaga noastră moștenire spirituală și a o înlocui cu perceptele extrase din discursurile numărului unu al partidului, la fel cum, într-o viziune faraonică a liderului amintit, satele urmau să dispară, făcând loc unor mahalale cu blocuri de locuit. Oficialitățile din acele vremuri de tristă amintire nu s-au sfiit să radă cartiere întregi, ciuntind astfel armonia arhitectonică a orașelor, pe care le înlocuiau cu sinistrele cartiere de blocuri lipsite de personalitate și construite în stilul neo-stalinist caracteristic epocii. Slujbașii acestei revoluții culturale nu s-au oprit nici în fața unor monumente istorice sau lăcașe de cult, care au fost făcute una cu pământul pentru a fi înlocuite de construcțiile megalomane ale regimului, ilustrând raporturile de forță din societatea care se numea comunistă și care era mai mult neo feudală.

          Pe scurt putem vorbi de o perioadă de vid cultural pe care în mod paradoxal unii contemporani o consideră o dovadă de patriotism. Nu este singura aberație care circulă în era post adevărului, este poate cea mai lipsită de rațiune, o construcție cu logica în bernă. Cineva era dator cu un răspuns și iată că acesta a venit. Fără a polemiza cu opinenții tacticii „pământului pârjolit” pe care urma să se ridice magnificul edificiu dedicat „omului nou”, doctorul bistrițean Mircea Gelu Buta și-a propus de mult și a pus în operă în mai multe volume o firească reconstituire a acelei istorii pe care conducerile vremelnice ale societății au dorit-o uitată. În bună măsură este vorba de aspectul unei istorii locale, care prin profunzimea și semnificația faptelor prezentate depășește cu mult cadrul local, tinde spre național și universal, după cum arată în cuvântul deprețuire  din prefața volumului „Urme ale unor oameni de seamă” academicianul Ioan Aurel Pop.

          Reconstituirea cu acribie și atenție a acestor aspecte neglijate ale unor fapte culturale petrecute cu decenii în urmă constituie o restituire necesară în vederea însănătoșirii mediului cultural pe care îl respirăm în prezent. Suntem convinși că multe din aceste fapte trecute sistematic cu vederea, ignorate cu bună știință, iar dovezile materiale adesea dosite sau chiar distruse, puține au scăpat cu greu de excesul de zel al autorităților, dar ele fac parte în mod obligatoriu din moștenirea noastră culturală pe care suntem datori să reconstituim din ceea ce a rămas, din amintiri, din documente, din mărturiile oamenilor, pentru al împiedica să dispară cu desăvârșire.

          Putem spune că ne găsim la o răscruce de drumuri pe care o parcurgem de trei decenii, o răscruce care ne readuce pe făgașul firesc al culturii noastre, a unei culturi neîndreptățite de către un trecut de amară pomenire, în care adevărul istoric trebuia înlocuit cu unul prefabricat, întocmai cu intențiile propagandistice ale regimului.

          Este adesea destul de greu să găsești documentele doveditoare, martorii oculari din ce în ce mai puțin și fragili, să exploatezi împrejurările încă favorabile pentru astfel de reconstituiri și să redai cititorului ceea ce ani de zile a zăcut prin arhive sau a fost șters cu desăvârșire din memoria documentelor.

          Este o muncă titanică, iar răsplata este de o potrivă. Nu întotdeauna astfel de încercări sunt încurajate de contemporani, nici astăzi și nu toată lumea, toate autoritățile consideră că efortul de a păstra o moștenire spirituală este mai presus de interesele meschine ale momentului.

          Diferența uriașă față de trecut este însă că în ziua de astăzi ne putem exprima liber și chiar dacă unii dintre noi nu sprijină această exprimare fără constrângeri, nu există vreun mijloc legal care să o interzică. Este deci o datorie de onoare pentru cei care doresc să vorbească în numele culturii, să ignore aceste piedici mărunte față de cenzura din trecut și să își ducă discursul până la capăt. În această privință atitudinea și opera doctorului Mircea Gelu Buta sunt exemplare.

Zorin Diaconescu