După 200 de ani trebuie, totuşi, să nu uităm (II)

Scriam în ediţia de joi a ziarului „Răsunetul” că, la 16 mai 1812, o parte a pământului sfânt al ţării noastre a fost preluat prin rapt de Imperiul Rusesc şi care de atunci, cu mici şi repede uitate întreruperi, rămâne de aceeaşi parte a graniţei.
Codoşlâcul perpetuu al ruşilor este evident şi nu doresc să insist mai mult decât o fac istoricii noştri care tac surprinzător şi vinovat dar mă simt obligat să subliniez cel puţin două momente pe care le consider importante pentru neuitare mai ales.
După Războiul Crimeii, spre exemplu, atunci când Marile Puterii au returnat Moldovei sudul Basarabiei şi au stipulat continuarea identităţii separate a principatelor Române, acestea au recunoscut şi dreptul lor de a-şi alege proprii conducători. După ce vor promova timp de un deceniu reforme militare şi administrative pentru a facilita Unirea, Moldova şi Muntenia vor pune tot Marile Puteri în faţa faptului împlinit, alegându-şi acelaşi conducător, în 1859.
În timpul războiului ruso-turc, din 1877-1878, ruşii au încercat cu înfrigurare să restricţioneze şi să ironizeze contribuţia militară a României, să subordoneze forţele acesteia celor proprii şi să împiedice Bucureştiul să câştige statutul de ţară cobeligerantă, care ar fi îndreptăţit România să ia parte la negocierile de pace şi să îi îngreuneze recunoaşterea independenţei.
Ei (ruşii) şi-au menţinut poziţia chiar şi după ce prinţul României a primit comanda armatei ruso-române, a înfrânt apărarea otomană, acolo unde forţele ţarului eşuaseră de două ori şi a salvat armata rusă de o înfrângere iminentă. Ţarul şi-a retras ulterior promisiunea oficială de a respecta integritatea teritorială a României şi a anexat sudul Basarabiei de la aliatul care tocmai îi salvase campania, justificând această mişcare cu o ironie de surprinzătoare ipocrizie ca fiind „o chestiune de onoare personală”.
În continuare, el a încercat să blocheze recunoaşterea internaţională a independenţei României, a negat cu succes dreptul acesteia de a lua loc la negocierile de pace şi a solicitat drepturi militare de tranzit spre Bulgaria, ocupată de ruşi – creată de diplomaţia rusă, pentru a fi un protectorat rus şi „vecin ostil” României, fiind foarte aproape de provocarea unui război între cei doi „aliaţi”. Un gest ce vorbeşte şi el despre caractere.
Prim-ministrul Ungariei, Kalman Tisza a respins cu fermitate independenţa României. Ia să observăm cum e un alt vecin.
Acest aspect al problemei comportă mai multe discuţii, dar voi trece peste ele succint. Ungurii sprijineau, în secret, din nou, anexarea Basarabiei, generalul maghiar Gyorgy Klapka a încheiat un acord secret cu marele vizir otoman, Midhat Paşa, prin care turcii se angajau să ocupe Bucureştiul, iar ungurii se angajau să hăituiască forţele româneşti din spate. Iate-te!
Am prezentat aceste două aspecte din dorinţa de a sublinia că fricţiunile dintre România, Rusia şi Ungaria au fost aproape, mereu, de explozie, însă aceste lucruri demonstrează încă o dată că din partea „vecinilor” noştri nu ne putem aştepta la altceva decât la o evidentă ostilitate. Şi prin vreme şi acum.
În acest joc periculos sunt la mijloc fraţii noştri din Republica Moldova, ce aparţin din 16 mai 1812 unei alte ţări, care a cucerit teritoriul pe care ei trăiesc şi acum.
E drept, trăiesc într-o altă ţară, o ţară care se cheamă acum Republica Moldova, o ţară a cărei locuitori se înţeleg de minune, în aceeaşi limbă, cu cei ce trăiesc în România.
Noi, aidoma cu cele două Germanii de până mai ieri, nu trebuie să uităm că fraţii noştri de peste Prut, au probleme în existenţa lor, aşa că trebuie să trecem peste momentele „podurilor de flori” şi să acceptăm că trebuie, înainte de toate, să ne sprijinim, din răsputeri, fraţii mai mici, în intenţia lor de a depune toate demersurile pentru a accede în Uniunea Europeană, intenţie pe care Rusia nu o agreează sub nicio formă.
Rememorăm, un eveniment trist, trist pentru România, pentru că iată la 16 mai 2012 se împlinesc 200 de ani de când o parte a Daciei şi a României, chiar şi a ŢĂRII lui Mihai Viteazul, a fost smulsă „pământului natal” şi a fost alipită hrăpăreţilor imperiali ruşi.
Poate vor veni şi alte zile de 16 mai cu alte semnificaţii.
Adrian L. Mănarcă,
Senior editor