Elena Săsărman: „Călător prin viaţa mea”

Un original şi interesant volum de amintiri a apărut, recent, la Editura Napoca Star din Cluj-Napoca, editură condusă de Dinu Virgil Ureche, originar din judeţul Bistriţa-Năsăud. Cartea, semnată de Elena Săsărman, este elegantă şi ca prezentare grafică, însă „zgârcită”, aş zice, cu informaţiile despre cea care a scris-o. Câteva, cât de sumare, date biobibliografice despre autoare, ar fi fost binevenite. Părerea mea. Dar situaţia este scuzabilă, dacă ne gândim că cititorul poate afla mult mai multe lucruri despre autoare parcurgând cele 200 de pagini câte numără tomul. Până atunci, însă, încercăm să-i oferim noi câteva date despre această carte, care este, în fond, povestea vieţii Elenei Săsărman, cu bune şi cu rele, relatată cu simplitate şi o sinceritate care nu lasă loc îndoielilor.
Înzestrată cu fineţe şi sensibilitate spirituală, dar şi cu o frumuseţe individuală cuceritoare, Elena Săsărman ne invită de la început să pătrundem într-un topos încărcat de nostalgie şi sacralitate, toposul acesta fiind chiar satul său natal – centru al universului sau, altfel spus, un „axis mundi” pentru Elena Săsărman.
Scrisă sub semnul aureolat al poetului ardelean Ioan Alexandru, un adevărat patriot şi apărător al valorilor tradiţionale şi al credinţei ortodoxe. Din respect şi preţuire pentru poet, Elena Săsărman a ales drept moto al cărţii sale un fragment dintr-un cunoscut poem al acestuia.Iată-l:

„Sat transilvan, căsuţe din pământ,
Muşcate la fereastră, busuioc în grindă,
Ziua-nvierii şi noapte de colindă.
Rusalii, Bobotează şi postul către Paşti
Şi Maica Domnului în plină vară,
Holdele-s coapte, secerători puţini,
Viaţa noastră-n ţară-i milenară.”

Să spunem din capul locului că această carte este o confesiune autobiografică, exprimată cu căldură sufletească şi modestie, dedicată Anului omagial al satului românesc, al preoţilor, învăţătorilor şi primarilor gospodari, după cum este menţionat pe contrapagina foii de titlu, dar şi „un omagiu adus părinţilor mei, fiilor mei, fiii fiilor mei şi celor dintr-un neam cu mine.”
„Satul, leagănul copilăriei mele. Pragul casei părinteşti. Curtea. Biserica. Şcoala. Casele oamenilor. Numele satului meu este Rusu de Sus.” (Argument, p. 7).
„Călător prin viaţa mea” , carte de suflet pentru suflet, invită lectorul să intre nerăbdător şi plin de curiozitate în acest univers familial ca o ţară a minunilor, un „Wonderland” al Alisei (Alisa fiind însăşi autoarea!), care vrea să ne convingă de ce minuni s-a bucurat ea în viaţă, care i-au fost dăruite de Dumnezeu.
Volumul este şi un preţios document de familie şi cuprinde nu mai puţin de şase generaţii: Mihăilă fiind cel dintâi, strămoşul Elenei Săsărman, pe care l-a cunoscut şi i-a rămas pentru totdeauna la inimă. Acrsta e urmat de fiica lui, bunica paternă, apoi Constantin şi Ana, părinţi, Elena cu cele cinci surori şi fratele Constantin, Gabriela-Elena şi Ioan- Alexandru, fiii Elenei şi Gavril Săsărman, trei nepoţi din partea Gabrielei şi o nepotică de la Ioan –Alexandru, cea ultima pe listă: Mara. Despre toţi aceştia autoarea scrie cu drag şi cu multe amănunte care captează cititorul şi-l ţine „în corzi”, în cel mai bun înţeles al cuvântului.
Amintirile autoarei sunt de fapt şi o formă purificatoare a sufletului şi a conştiinţei, un „catharsis”, fiindcă odată aşternute pe hârtie, fiinţa umană atinge un prag superior al vieţii, o eliberare sublimată prin care valorile existenţei sunt fixate şi ierarhizate..
În altă ordine de idei, cartea poate fi percepută şi ca o pledoarie pentru preţuirea valorilor tradiţionale transmise din generaţie în generaţie, valori care se mai păstrează în satul românesc dar care sunt ameninţate de mersul tulbure al istoriei, de globalizare şi deprecierea valorilor morale.
Cartea, aş zice, este precum un monument arhitectural al unei familii binecuvântate de puterile cereşti care a perpetuat aceste valori, în primul rând respectul pentru părinţi şi strămoşi, pentru familie, pentru satul natal, pentru valorile educaţiei primite de la părinţi, cu „cei şapte ani de-acasă”, pentru toate celelalte achiziţii spirituale şi învăţăminte dobândite care au generat înţelepciune, cumpătare, credinţa în Dumnezeu şi respectul pentru cei dragi şi pentru „aproapele tău”.
Dintr-o altă perspectivă, cartea seamănă cu o „saga” de familie, pentru că rememorând faptele şi evenimentele trăite, Elena Săsărman îşi aduce aminte de o afirmaţie a lui Balzac în una din operele sale: „Omul trăieşte de două ori, prima dată în realitate şi a doua oară în amintire.”
Privind acum înapoi, ea se dumireşte că a descoperit misterul vieţii reale, al iubirii şi al morţii, dar mai ales valoarea iubirii celor de lângă tine, a familiei şi a locului în care ţi-a fost dat de la Dumnezeu să vii pe lume.
Volumul se încheie cu un „Post-scriptum”, în care aduce un omagiu poetului preferat, Ioan Alexandru,, din versurile căruia şi-a „,presărat lucrarea”, subliniind impactul emoţional pe care l-a trăit când l-a văzut şi auzit pe scena Casei de cultură din Năsăud, în decembrie 1983.
O carte care se citeşte cu un interes crescând şi cu mare plăcere.