Suplimentul "Răsunetul Cultural", realizat de Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud şi USR Cluj

Eveniment editorial Olimpiu Nuşfelean

„Unde așezăm plânsul copilului?” – Editura Şcoala Ardeleană și „Ultima zi a Peștișorului de aur” – Editura Charmides

 

Revista Mișcarea Literară, Biblioteca Județeană „George Coșbuc” Bistrița-Năsăud, Editura Charmides și Editura Școala Ardeleană au organizat lansările de carte: Olimpiu Nușfelean – „Unde așezăm plânsul copilului?” și „Ultima zi a Peștișorului de aur”, la Café Glamour Bistrița. Au prezentat Ioan Pintea, Menuț Maximinian, Carmen Burje, Teodora Uilean, Icu Crăciun, Iacob Naroș, Ion Radu Zăgreanu.

 

            Olimpiu Nuşfelean

Această întâlnire e generată de apariţia a două cărţi. Cartea de versuri a apărut mai devreme, anul trecut, iar cea de proză la începutul acestui an. Cartea de versuri a fost finanţată de Biblioteca Judeţeană, sub coordonarea Consiliului Judeţean, iar cartea de proză prin efortul financiar al Editurii Charmides. Eu public destul de rar cărţi, scriu mai mult în presă şi mi-a fost foarte greu să le dau la tipar, din diverse motive. Cartea de versuri a fost gândită în urmă cu trei ani, ca şi cea de proză scurtă. La un moment dat, din calculator mi-au dispărut vreo 14 texte şi asta m-a decalat un pic deoarece nu am reuşit să recuperez decât vreo şapte dintre ele. Am vrut să marchez aceste apariţii într-o întâlnire mai puţin formală aici, la această cafenea, unde să încercăm să vorbim. Cartea de poezii a adunat deja vreo 15 recenzii, iar cartea de proză, pentru că a apărut mai târziu, are mai puţine. Prin amabilitatea unor oameni ai condeiului din Bistriţa, din arealul judeţului, puteţi merge spre prezentarea cărţii făcută de câţiva critici.

 Scriu poezie, eseuri, proză, dar mai fac şi puţină critică literară. Nu le fac de dragul de a scrie sau de a fi în carte pentru că, normal, poezie scriu mai rar, când sunt inspirat, dar am scris de toate de la început. Îmi amintesc de poşta redacţie de la „Tribuna”, când mi s-a răspuns şi la versuri - pentru că într-o vreme era cultul poştei redacţiei la reviste -, dar şi la proză. Când am debutat editorial, am debutat cu versuri la o culegere la „Dacia” făcută de poetul  Victor Felea, criticul literar de la „Tribuna” şi în caietele debutanţilor „Albatros”, dar şi cu proză, un roman la Editura Dacia. Nicolae Prelipceanu spunea despre primele colaborări de la „Tribuna” că ar fi bine să mă fixez pe un anumit gen, că nu e prea bine să mă risipesc pentru că nu mă vor percepe foarte bine criticii. Dar această situaţie a continuat, câte un critic spunea că nu sunt poet ci prozator, sau că nu sunt prozator ci poet. Pe la începutul anilor 80, am publicat în „România literară” un text care a fost publicat ca editorial, pe pagina 3, „Aspiraţiile criticului”. Era un fel de program al unui critic. În studenţie, un profesor chiar a insistat să fac critică, dar i-am spus că nu fac, nu mă interesează pentru că nu ţine de mine, nu mă interesează activitatea academică, să predau la o facultate. Nu-mi place acest lucru. Am ajuns profesor aproape de nevoie, dar pe urmă mi-a plăcut şi lucrurile s-au desfăşurat în acest fel. Probabil că voi publica şi eseuri, acum pregătesc o carte despre scriitori români cu eseuri, unele scrise în acest an, altele şi de acum 30-40 de ani.  Evoluţia mea a fost foarte lentă dar, totuşi, coerentă. Nu sunt mari diferenţe de viziune, de opinie de la un deceniu la altul.

           

Ioan Pintea

            Olimpiu Nuşfelean este o energie literară extrem de puternică, şi în poezie, şi în proză, şi, după părerea mea, mai ales în eseuri. Eu sunt un cititor fidel al eseurilor lui, eseuri pe care le-a publicat de-a lungul anilor, şi în revista „Steaua” sau în „Luceafărul”, „România Literară”. În ultima vreme, în ultimii ani, Olimpiu a publicat foarte mult în „România literară” eseuri întinse, eseuri despre mari autor, aş menţiona aici cel despre Proust. Aceste eseuri, după părerea mea, ar trebui, la un moment dat, adunate într-o carte. Din câte ştiu eu, şi ştiu bine cărţile lui Olimpiu, nu a adunat aceste eseuri scrise într-o carte. Dar, am observat că Olimpiu este foarte zgârcit cu lansările de carte. El este un om care stă mai mult la masa de scris, este un om de bibliotecă şi, sigur, că prezenţa lui masivă în lume nu este făcută prin cărţile lui ci prin revista „Mişcarea literară”. Pentru că trebuie s-o spun, Olimpiu, ca redactor şef la „Mişcarea literară”, este cel care construieşte şi cel care gândeşte această revistă. Olimpiu a făcut din revista „Mişcarea literară” o obligaţie receptată la nivel naţional, şi nu numai, o publicaţie foarte apreciată. Dar el nu construieşte doar revista „Mişcarea literară” ci şi publică, din când în când, câte o carte, cum e şi cazul de faţă cu cartea de proză şi poezie. Am citit cartea de poezie de ceva vreme şi aşteptam să facem această lansare mult mai devreme. În această carte sunt câteva poeme absolut antologice. Cartea are un substrat spiritual. Dacă citeşti cartea lui Olimpiu Nuşfelean îţi dai seama că temele lui sunt teme spirituale, dar această spiritualitate este atât de bine dozată în această carte încât de multe ori nu poate fi sesizată foarte bine, dar aceasta este intenţia lui, fie că e vorba de poeme de iubire, fie că e vorba de poeme descriptive sau care au o anumită intimitate a mesajului, toate au o greutate spirituală, aproape religioasă. Există mereu raportarea la cer, raportarea la Dumnezeu, viaţa e mereu raportată la divinitate. Mi-a plăcut această carte nu pentru că are şi un mesaj teologic, nu pentru asta, mi-a plăcut pentru că mesajul teologic este foarte bine camuflat, nu e proclamat pe faţă. Atunci când o poezie are proclamată pe faţă o asemenea temă este o poezie pierdută, după părerea mea. Trebuie să ştii foarte bine cum dozezi aceste teme creştine într-o poezie, într-un asemenea construct poetic. Aş aminti câteva titluri care mie mi-au plăcut foarte mult, ca de pildă „Mamele poeţilor”. Despre cărţile lui Olimpiu s-a scris foarte bine, profesionist. Olimpiu este un scriitor la care, după părerea mea, ar trebui să ne raportăm pentru că Olimpiu scrie de mult, scrie foarte bine, iar poezia aici, la Bistriţa, nu începe cu fiecare poet care se naşte peste noapte sau peste zi. Poezia la Bistriţa se scrie de mult, de la Coşbuc încoace şi trece prin nenumăraţi poeţi care s-au născut aici, Aurel Rău şi toţi ceilalţi pe care-i cunoaştem foarte bine, şi de aceea e bine să ţinem la acest mers al unei tradiţii poetice, adică nu ne autoinventăm pe loc, nu mai există nimeni înaintea noastră, nu mai există nimeni după noi. Ba există, sunt o mulţime de poeţi, de scriitori înaintea noastră şi vor exista şi după noi. Problema este cum vom face această legătură. Sunt poeţi care trebuie citiţi şi Olimpiu este un poet care trebuie citit, la care te poţi raporta şi ca intelectual, dar şi ca prozator, poet, eseist sau director de revistă. Părerea mea este că trebuie să fim mult mai atenţi cu noi, cu scriitorii care trăiesc aici, la Bistriţa,  şi Olimpiu este un scriitor care trăieşte la Bistriţa, este un scriitor care îşi culege temele din acest areal, ducându-le în poezie şi în proză. Trebuie să avem pentru el tot respectul şi să-l preţuim aşa cum se cuvine. El îl preţuiesc şi îl citesc pentru că, repet, este un autor care scrie de foarte multă vreme. Pe vremea când noi debutam sau încercam să debutăm, Olimpiu publica cărţi. La vremea când noi ne străduiam să publicăm o poezie într-o revistuţă, revistă, Olimpiu publica pagini întregi de eseuri în revista „Steaua” sau în alte reviste. Cred că această lansare e şi o invitaţie la a-l cunoaşte mai bine pe Olimpiu, a-i cunoaşte mai bine cărţile  şi a ne cunoaşte pe noi, cei care trăim aici, la Bistriţa, şi scriem fiecare după talentul pe care-l avem.

 

Gavril Ţărmure

            Pot să-l felicit fără nicio reticenţă pe Olimpiu Nuşfelean pentru toate isprăvile lui, şi editoriale. Noi, la Editura Charmides am scos mai multe cărţi, cărţi de mare valoare, foarte bine primite, foarte multe premiate de critica de specialitate. Această colaborare cu Olimpiu Nuşfelean a fost un avantaj pentru editura noastră. Nu o să fac referinţe despre carte, vă propun să o procuraţi, eventual prin cumpărare sau o obţineţi de la autor, şi să o citiţi. Nu-mi aloc competenţa de comentator literar avizat. Sunt iubitor de literatură, sunt iubitor de poezie, sunt iubitor de proză, în general de literatură, m-am învârtit de zeci de ani în aceste medii, cunosc şi sunt prieten cu o sumedenie de scriitori importanţi din România şi, evident, din Bistriţa. Cred că sunt foarte mulţi scriitori din Bistriţa la care Editura Charmides le-a scos măcar o carte, dacă nu două sau mai multe. Din acest punct de vedere şi din punctul de vedere al cetăţeanului, mi-am făcut datoria şi în acest plan. Îi doresc lui Olimpiu Nuşfelean să-şi conserve vigoarea şi inspiraţia ca să mai scrie şi să mai publice, pentru că are de ce. Cred că în momentul de faţă, la „România literară”, Olimpiu Nuşfelean a devenit unul dintre cei mai buni sau în cel mai rău caz este unul dintre primii trei autori de texte, poate şi din cauza că unii autori mai bine cotaţi s-au retras, dar Olimpiu scrie întotdeauna bine şi este foarte bine şi pentru revista „România literară” că Olimpiu Nuşfelean scrie destul de des acolo. Îl felicit încă odată şi-i doresc multă sănătate în continuare.

 

Menuţ Maximinian

            Olimpiu Nuşfelean este un nume vizibil, pentru că este prezent în revistele literare. „Mişcarea literară”, fondată cu ani în urmă de Liviu Rebreanu, este, în momentul de faţă, una dintre cele mai apreciate publicaţii. Acum doi ani a luat premiul revistelor literare, ca o recunoaştere a valorii ei, publică colaboratori din toată ţara. Este mare lucru să reuşeşti, timp de 20 de ani, să ţii o revistă în picioare, să te zbaţi, să mergi pe la instituţii, să explici celor care conduc instituţiile cât de important este să ai o revistă a locului care să ne reprezinte şi cu care să ieşim în lume. Referitor la cartea de poezii, pentru că stau în aceeaşi zonă cu Olimpiu Nuşfelean, amintesc câzeva versuri: „Duminică dimineaţa. Bat clopotele bisericii din cartier./ Prin fereastra deschisă oraşul îmi intră în casă înfrânt”(...) din care iese un fluture necunoscut cu aripi ce înfloresc mereu/ şi eu ies,/ ies din încăpere/ dintre cărţi,/ ies din mine/ şi mă las înălţat/ pe balonul de păpădie al credinţei”. Cumva, vrând-nevrând, mă regăsesc şi eu aici, pentru că Biserica este cea de aici, de la Apollo, şi Olimpiu Nuşfelean este însoţit în atelierului  de creaţie de clopotele bisericii. Eu consider că un scriitor trebuie să aibă şi credinţă, pentru că aşa răzbate. În poezia lui Olimpiu Nuşfelean se vede şi această credinţă, cum spunea şi Ioan Pintea dar, dincolo de această credinţă, am rămas surprins şi de naturaleţea versurilor, de felul în care ele curg. Unii poeţi atâta lucrează pe versuri, le şlefuiesc, încât îţi dai seama că nu sunt naturale deloc, adică  nu vin de la ei, îşi tot fac scheme cum să pună versurile. Acelea sunt versuri rigide care nu transmit nimic. Aceste versuri transmit şi de aceea cărţile vor fi citite cu mare plăcere de către cei care vor avea bucuria să pună mâna pe această carte - „Unde aşezăm plânsul copilului?”. Au fost cronici pozitive la carte. Olimpiu Nuşfelean participă la toate festivalurile de literatură din ţară, citeşte acolo mai ales poezii şi este foarte cunoscut şi foarte publicat, ceea ce este un lucru deosebit.

            Cartea de proză începe atât de frumos cu destinul unui copil pornit, ca şi noi alţi mulţi, în lumea aceasta, căruia îi plăcea să citească de mic. În momentul în care îşi dă seama că n-o să-l mai poată dezvăţa de carte, bunica i-a prezis că s-ar putea să ajungă scriitor. „Poate fi scriitor la Primărie unde să treacă prin pana lui şi se citesc toate actele. Dacă nu-şi găseşte loc la Primărie, poate deveni scriitor de vagoane, notând din fişa fiecărui vagon conţinutul vagonului şi destinaţia”. Şi finalul primei proze: „Aşa că, fascinat de cărţi şi obişnuit cu scrisul, se mulţumi să rămână scriitor de poveşti”. Iată, ce frumos. În această carte sunt poveşti surprinse de Olimpiu Nuşfelean care, deşi uneori pare foarte liniştit, în viaţa de zi cu zi este foarte glumeţ, are nişte glume deosebite dacă ştii să le guşti. Nu-ţi dai seama întotdeauna că, în timp ce stă cu noi de vorbă, ochiul lui surprinde anumite ipostaze pe care, iată, le aşază în proză. Veţi găsi în carte şi lucruri legate de satul tradiţional de acolo, din Şieu Sfântu, cu bunicii şi cu părinţii, dar şi lucruri postmoderne. Acest „peştişor de aur” este, până la urmă, dorinţa fiecăruia – dacă ştim sau nu să ne punem dorinţele -, gândul fiecăruia de a răzbate în această lume şi ce facem până la urmă cu talanţii noştri. Dacă cerem ceea ce nu este legat de talanţii noştri, cu siguranţă, nu vom răzbate.  Îl felicit pe Olimpiu Nuşfelean. În perioada de pandemie, Olimpiu Nuşfelean a ţinut o rubrică la „Răsunetul” – „La judecata zilei”, o rubrică care sperăm că va fi prezentă şi într-o carte, pentru că s-au adunat texte pentru o carte.

 

Carmen Burje

            Să fii poet nu înseamnă să fi mereu îmbrăcat frumos şi cu servietă. Nu asta e realitatea poeţilor.  Realitatea poeţilor este admiraţia pentru o albină, pentru fragilitate. Am descoperit în poeziile lui Olimpiu Nuşfelean, în volumul „Unde aşezăm plânsul copilului?”, că apucă frumosul, se sparge întotdeauna şi dispare în impostură. Acest lucru m-a şocat pentru că l-am văzut pentru prima dată, şi se regăseşte în persoanele şi în locurile cele mai apropiate nouă, în plânsul unui copil, în amintirea mamei care veghează de sus, din ceruri. Am mai observat aici şi mi-a plăcut foarte mult e că aveţi acel dor al nostalgiei, al paradisului. Am regăsit o dorinţă de lepădare a suferinţei şi de evadare în illo tempore. Până la urmă, unde putem aşeza plânsul copilului înainte ca acesta să devină protest? Nu ştiu. Cred că fiecare din noi îl poate aşeza acolo unde simte el că-i este sufletul, unde se simte sufletul împăcat. Vă mulţumesc pentru tot, vă mulţumesc că m-aţi ales să colaborez la „Mişcarea literară”, că nu mi-aţi cenzurat niciun cuvânt, că mi-aţi publicat integral toate recenziile. De fiecare dată m-a uimit şi m-a bucurat acest lucru. Sper să colaborăm şi pe viitor.

 

Teodora Uilean

            În „Ultima zi a peştişorului de aur” găsim tradiţie, găsim marile teme ale copilăriei noastre. Se regăsesc toate ipostazele existenţei tale: copil, adult,  bărbat, femeie, pragmatic. Fiecare are în aceste pagini cel puţin o poveste în care i se oglindeşte sufletul. Citind titlul, te gândeşti la basmele copilăriei, la pescari şi la schimbarea perspectivei universului personal al acestuia după întâlnirea cu peştişorul de aur şi te grăbeşti să prinzi ultima zi, poate-poate, se iveşte o minune în această ultimă zbatere a magiei şi să-i mai auzi glasul. O parte a povestirilor este centrată pe segmentul existenţial al copilăriei, obiceiurile desprinse din universul ei limitativ, magia cuvintelor şi a sufletelor de copil, poveste de iarnă, marile întrebări ale copilăriei explicate prin simpla experienţă de viaţă şi imposibilitatea comunicării obiectivelor între generaţii, poveste de adormit bunica. Cel mai distant dintre sentimentele umane – iubirea – apare în toate ipostazele ei: iubire spirituală şi nevoie de libertate, un zbor frânt sub cerul iubirii, iubire împlinită prin atingerea scopurilor materiale, casă, mâncare şi confort, în „Bucătăreasa”, iubire sinceră şi devotată în „Lan”, pasiune adulterină, lecţia de chimie şi pasiunea distructivă, îmbrăţişaţi în moarte. Iar ultimul trandafir  este cea mai frumoasă metaforă pentru iubirea eternă, duioşia şi grija, în ciuda anilor şi a celorlalţi, să accepţi un trandafir peste cât timp: „Câţi ani să fi trecut de când i-ai refuzat lui ultimul trandafir? 40-50? A fost oare atunci iubirea lui una sinceră dar trecătoare? Trandafirul acela a rămas viu în amintire sau s-a veştejit?” Bineînţeles că, din punctul meu de vedere, cartea ar fi fost incompletă fără politic, iar acest aspect este clar, lucid şi realist urmărit pe firul evolutiv al creării deputaţilor în  anchetatori, senatorilor în oameni din vremea lui Ioan Ster şi al parlamentarilor în oameni cu treburi. Se regăseşte în rândurile cărţilor România contemporană pofta de viaţă asociată poftei de mâncare, lipsa opiniei personale şi repetitivitatea discuţiilor fără substanţă ilustrau bunăstarea din stat, elucidând necontenit ce cădea în farfurie şi în campaniile electorale era de trei ori mai vorbăreţ şi mai convingător spunând mereu acelaşi lucru oricare dintre candidaţi oricât de guralivi ar fi fost aceştia. Eu am considerat, citind această carte, toate povestirile complete vizând tot ceea ce există în universul personal, planuri existenţiale, vise neîmplinite, atitudini reprobabile, iubiri ideale scoase la iveală cu umor, cu înţelepciune, metaforic, în aşa fel încât nu te mai saturi să citeşti şi să reciteşti pentru că la fiecare lectură apar noi valenţe ale cuvântului şi noi perspective ale înţelegerii textului.

           

Ion Radu Zăgreanu

            Lăsaţi orice carte din mâini cei care nu iubiţi poezia. Apoi un poem din două versuri - „Întrebare retorică”: „De ar fi bun la ceva/ Cine ar mai iubi poezia?”. Această inutilitate frumoasă – şi spunea cineva că avem senzaţia că nu se mai citeşte poezie – dar eu simt că, totuşi, se citeşte poezie. Ca să descifrezi acest volum este bine să lecturezi întâi avertismentele de pe manşeta cărţii: „Mi-am dat seama că sunt scriitor în momentul când conştientizarea scrisului meu s-a întâlnit cu conştientizarea morţii. Mi-am zis atunci că aş putea găsi un mijloc prin care să înving moartea sau măcar s-o înşel. E o temă la care meditez”. Şi un alt avertisment: „Astăzi, tot mai mulţi scriitori scriu poezie şi proză deopotrivă, fără mari diferenţieri în trăirea scrisului. Dacă este însă o diferenţiere între poet şi prozator aceasta nu e dată neapărat de raportarea la aspectele discursului ci la altceva, la moarte. Poetul este întru toate cuprinzător, prozatorul este omniscient. Poetul are moartea în el, o trăieşte şi luptă împotriva ei cu cuvintele, prozatorul doar o descrie prezentă în ceilalţi. Dar nu sunt sigur că e chiar aşa”. Într-o altă poezie intitulată „Şi aşa mai departe”, poetul spune: „Nu se poate ca dintre cei mulţi puţini aplecaţi peste cartea mea/ unul să nu mă înţeleagă/ (...)/ (câteva rânduri mai jos începe să se contrazică) Rămân înlemnit/ cum poate ăsta să mă ghicească”. Sunt trei teme mari în acest volum de versuri: tema creaţiei, poezia, iubirea şi moartea. Cele mai multe poezii sunt dedicate iubirii. Poetul se consideră unul dintre cei aleşi, sigilat de destin, şi încearcă prin cuvinte, aşa cum ne avertizează, să înfrunte, să păcălească oarecum moartea. El este, de fapt, un romantic, un romantic ascuns, chiar uneori eminescian, chiar şi în poezia de dragoste. De exemplu, în poezia „La fereastră”: „Înviorezi totul cu tandreţea ta/ şi închizi”. Mă gândeam la poezia eminesciană: „Pe lângă plopii fără soţ”, o altă viziune modernă, dar aş zice că substanţa, esenţa, este cam aceeaşi. Sunt multe elogii aduse iubirii, foarte-foarte frumoase, iubitei, să zicem, şi, în acelaşi timp, poetul poate deveni şi sarcastic, urcă iubita pe un piedestal pe care uneori nu-l merită, ea rămânând la nivel maşinii de spălat. Ultima temă, tema morţii pe care poetul vrea să o înfrângă, s-o păcălească, s-o întârzie cât mai mult, ca Ivan Turbincă, spunând că mai are de numărat stelele de pe cer, adică mai are încă de scris, mai are de dat, să ne dea încă nouă ceva, văzând moartea ca pe un dat simplu, direct, concret, ca pe un lucru obişnuit. O altă portiţă de salvare este credinţa. Şi nu tragic, ca să zic aşa, poate că aş exagera puţin. Poetul nu este sigur dacă izbăvirea lui prin cuvinte se va realiza şi totul rămâne sub semnul întrebării. Aş încheia cu această imagine hiperionică despre poet din poemul „Călătorie pe cont propriu”: „Purtat de un simplu cuvânt/trec prin galaxii/ ca un fir de praf vorbitor / cu vina mea nimănui de folos. /Nu ştiu unde să poposesc pentru clipa eternă”. Prin 1967, când făceam naveta la Beclean, Olimpiu se urca din halta Sfântu, şi într-o zi mi-a spus: hai să-ţi arăt ceva. A venit cu un poem lung, ceva de manieră baladescă, şi mi l-a citit. Au trecut câţiva ani şi astăzi spun câteva vorbe despre volumul de poezii. Îl felicit, îi doresc sănătate şi „La mulţi ani!”         

 

   Icu Crăciun

Lumea măruntă a prozatorului Olimpiu Nușfelean

            Opera scriitorului Olimpiu Nușfelean, directorul revistei Mișcarea literară, este consolidată prin cărțile sale de proză, poezie și eseu. Anul trecut (2021) ne-a dăruit cu un nou volum de proză scurtă intitulat Ultima zi a Peștișorului de aur, tipărit la binecunoscuta editură Charmides. Indiscutabil, scriitorul are obiceiul de a complica lucrurile, chiar dacă majoritatea textelor nu depășesc două pagini, ceea ce presupune o construcție simplă și atractivă. Întâmplările din cele 75 de povestiri, mai mult sau mai puțin fastidioase, demonstrează că scrisul său este viguros și profund, chiar dacă, aparent, pare un joc de imaginație debordantă. El își prețuiește viziunile, inspirația și visurile ca și când acestea ar fi pruncii sufletului său; de aceea, se simte bine în preajma personajelor sale, este solidar cu ele, mai mult, ca lector, trăiești cu impresia că, alături de el, te afli și tu și deseori îi zâmbești complice sau schimbi priviri conspirative, respirând același aer cu ele. Nu cred că greșesc afirmând că subiectele sunt tratate cu multă ingeniozitate și multă fantezie, coborâte la nivelul cotidianului, autorul fiind receptiv la mâzga acestuia, la resursele sonore ale realității, bizuindu-se pe finețea retinei sale educate estetic pentru a surprinde mărunțișuri inavuabile, cărora muritorii de rând nu le acordă importanță. Amestecul de umor, ironie detașată și aluzivă, sarcasm, limbaj pitoresc și note aproape burlești dau mai mult farmec, captează atenția cititorului, se fixează în diblul memoriei, atacând o mie și una de puncte cardinale ale existenței umane, fără prea multe introspecții sau psihologisme, ori imersiuni în universul  interior, asta și din pricina comprimării lor. Toate simțurile își dau mâna, de la cel vizual și auditiv, până la cel olfactiv, gustativ și tactil. Eroii sunt suflete ostenite, amorțite ori însingurate, stinghere, imprevizibile, țâfnoși, figuri aeriene cu gânduri încâlcite și visuri neroade în buzunarele tăinuite ale rațiunii, cu inima amară de întrebări fără răspuns, posomorâți, cu frunțile încrețite,  morocănoși, pretențioși mai puțin descuiați la minte, firi mărginite cu reputația șifonată, fugăriți de viață și de căințe; niște destine aruncate în existența asta trecătoare și debusolată sub zodia derizoriului, pe scurt niște clienți ai cimitirului; firește, nu lipsesc și eroii isteți, hâtri: a se vedea bunica (din Clopoțelul), un fel de Moromete autohton, care își bate joc de membrii Comisiei veniți să-l lămurească pe fiul ei să intre în Colectivă, trăgând, după plecarea lor, sfoara clopoțelului instalat să alunge vrăbiile. Pentru mulți, lumea nu-i croită după tiparele lor, ai impresia că trăiesc după alte legi omenești, excepție făcând copiii candizi, inocenți (vezi Poveste de iarnă, Adevărul sau Poveste de adormit bunica). Viața lor personală este surprinsă în diverse ipostaze, iar finalurile îți provoacă mirare, uluire sau pur și simplu stupefacție. Deseori, lumea întâlnită în fluxul diurn al vieții zilnice își petrece prea mult din existență dormind, mâncând și pălăvrăgind la cafea banalități, trăind sub tirania zarvei și instinctului. Pentru ei, scara valorilor se rezumă la: patron, mașină sau mașini. Dar, dincolo de comportamentul sau neadaptarea la ritmul acestei lumi noi, aceste personaje dezorientate dezgropate din uitare, prezentate lapidar, ignorante în privința binelui și a răului, conturate din câteva trăsături de condei și grațiate de autor sau nu în fața morții, ele reprezintă viața noastră cea de toate zilele, chiar dacă trăiesc într-un provizorat ostentativ. Truditor de marcă întru frumos și bine, pentru scriitor orice lucru, orice atitudine, orice gest are semnificație, fiind stăpân pe mijloacele epice. Deși comprimate, textele sunt bine strunite, limbajul și imaginile sunt proaspete, de aici și abordarea a unui spectru atât de larg de subiecte. O temă plăcută mie este dorința de demitizare sau dezvrăjire a poveștii arhicunoscută, întâlnită în texte polarizate în jurul Peștișorului de aur și nu numai, temă care apare constant în economia acestei cărți, unde tiparul de raționament este răsturnat, imaginația este stârnită, iar gândirea este lăsată să zboare aiurea ca în scrierile suprarealiste. Iată câteva mostre: Ela (din În visul tău) visează peștișorul de aur care îi îndeplinește două dorințe: palat strălucitor și mașină decapotabilă, cea de-a treia, „un tânăr frumos de pe la noi”, nemaiavând timp să i-o îndeplinească din pricina nehotărârii sale: „Ar trebui să fii mai hotărâtă, spuse Peștișorul de aur gata să țâșnească în larg. Dar oricum nu mă interesează povestea ta. Nu ești în visul meu ci în visul tău!... Poți să stai în el cât dorești”; personajele ce-l însoțesc pe Harap-Alb, conduși de Împăratul Roșu (din Pâinea de dimineață), locuiesc printre oameni, suferă prigoana impusă de partidul unic; Adam și Eva (din Certificatul de căsătorie) sunt alungați din Eden, făcându-și „câte un slip din frunze de viță de vie și, privind cu nostalgie spre tufele de trandafiri (…), au pășit în necunoscut”. Pentru a-l ține mai aproape de ea, Eva i-a cerut să-i dea ceva, o putere, și i-a dat un „certificat de căsătorie”; celibatarul Viorel Hurjui nu știa încotro s-o ia cu viața, dar, într-o zi, Peștișorul de aur sare din apă exact la picioarele lui și îl roagă să-l arunce în apă. În schimbul generozității sale, îi cere să-i apară pe pământul său (40 ha) un lac adânc și să-i rămână „doar casa, grădina și curtea, cu o limbă de pământ până la mal, pentru acces”. Eroul își construiește o pensiune cu plajă, debarcader și nenumărate bănci. „Afacerea s-a pus repede pe picioare și mergea strună”. Peștișorul este prins și de alți congeneri cărora le satisface dorințele; Isăilă Cric (din Omulețul din baie) era un omuleț „nu mai mare de-o șchioapă”, aidoma lui Tom Degețel. El intră în casele oamenilor: pe gurile de aerisire, „prin ușițele de acces la robinetele de sub chiuvetele din baie sau de deasupra bazinelor de la veceuri, ca să afle ce mănâncă Proprietarii, ce citesc, chiar și ce mai scriu”. Ca aliați și-a ales niște șobolani. Din păcate, el va dispărea în țeava de scurgere a WC-ului, în care alunecase, fiindcă un șobolan beat a căzut pe butonul care declanșa curgerea apei; Merișor, un elev din clasa a doua (din Șoricelul care nu se mai poate întoarce în poveste), este internat în spital pentru niște investigații medicale. Aici, el recitește „aceeași carte cu șoriceii năzdrăvani”. Micile rozătoare ies din carte și exersează un dans pentru băiat. Mămicile și asistentele doresc să le elimine. Șoricelul Cenușiu nu reușește să se întoarcă la timp în carte. Om al concretului, directorul deschide o anchetă cu privire la șoricei, dar „nu pentru că aceștia nu s-au mai putut întoarce în povestea din carte”, probabil, pentru apariția lor în salon; pescarul Cosmin Lotcă (din Ultima zi a Peștișorului de aur) prinde în cârlig Peștișorul de aur, cel „din povești”. Eroul nu mai crede în minuni, după ce, în schimbul eliberării sale, îi promite bani, glorie și femei. Pe considerentul că „nimeni nu mai era dispus să asculte povești cu minuni” el prăjește înotătorul; Dumnezeu și Sfântul Petru poartă telefoane mobile și se joacă pe drum cu cercul. Auzind o explozie, cei doi uită de cerc și se îndreaptă spre locul cu pricina. Mărin Marțafete, bețivul satului, găsește cercul, se urcă pe un nor și se face nevăzut.

            În general, eroii acestui volum sunt niște ciudați sau buni inventatori de povești (vezi La hanul bântuit sau O viață de poveste). Silvia (din Bună dimineața, Silviuca!), ce trăia singură și se apropia de nouăzeci de ani, este convinsă că mamă-sa, Ioana, chemată de ani buni la ceruri, a trezit-o dându-i binețe; un contabil (din Colivia pustie), nu putea lucra acasă decât având alături o colivie pustie, ferecată cu un lacăt, în care, mai în glumă, mai în serios, zicea că își ține sufletul; Părintele Agaton (din Minunile părintelui Agaton) primește darul de a zbura și de a deveni invizibil. În felul acesta, ajunge la un spital unde un enoriaș de-al său fusese operat de hernie, dar și la alți bolnavi, lăsându-le fiecăruia diverse sume de bani, asta, până când, pe neașteptate, și-a pierdut acest dar; și exemplele ar putea continua, fiindcă tipologia personajelor este extrem de complexă. În unele texte, faptul-divers este exploatat la maximum, dar ne oprim aici, invitându-vă la o lectură reconfortantă a acestei cărți, pe care o considerăm încă o probă a maturității prozatorului Olimpiu Nușfelean, semper fidelis valorii artistice.

 

Iacob NAROȘ

Visul și povestea în proza scurtă a lui Olimpiu Nușfelean

Motto:

          „Orice poveste începe când se sfârșește. Dar ce poveste este aceea care nu reverberează în minți și în inimi, în dialoguri întâmplătoare, în alte povești? Aflați în împrejurări vesele sau în împrejurări triste, oare nu ne mai amintim poveștile din copilărie? Sau nu încercăm să transformăm în poveste o întâmplare de peste zi din viața oamenilor mari, ca să o fixăm într-un timp ce curge continuu, fără odihnă?”

(Olimpiu Nușfelean, text de pe manșeta coperții întâi a cărții în discuție)

          Olimpiu Nușfelean este cunoscut ca poet, prozator și eseist român, director al revistei Mișcarea literară din Bistrița, dar și ca fost redactor la Didactica Nova (1990-2004) sau Minerva, ca secretar de redacție, după 1990. Este membru al USR, Filiala Cluj-Napoca, președinte al cenaclului „George Coșbuc”, Bistrița, colaborator cu poezii, proză, eseu, cronică literară, interviuri ș. a., la principalele reviste literare din țară. Apare în antologii și dicționare literare (Dicționarul general al literaturii române, editat de Academia Română, coord. Eugen Simion; Dicționarul biografic al literaturii române, realizat de Aurel Sasu și Dicționarul literar al județului Bistrița-Năsăud, 1997, conceput de Teodor Tanco.

          La capitolul PROZĂ i-au apărut următoarele volume: Poziția ființei, povestiri, 1982; Piatra soarelui, roman, 1987; Câinii de vânătoare, povestiri, 2004; Iubește-mă repede și uită-mă iar, povestiri, 2005. Este prezent în Generația 80 în proza scurtă, Editura Paralela 45, 1999, dicționar realizat de Gheorghe Crăciun și Viorel Marineasa.

          Cartea despre care vorbim se intitulează Ultima zi a Peștișorului de aur –proză scurtă, a apărut la Editura „Charmides”, din Bistrița, în 2021. Să urmărim așadar, cele două teme îngemănate, întâlnite în câteva din povestirile recentului volum despre care pot să spun că este unul dintre cele mai bune. Visul în literatură e o cale de-a codifica idealurile și imaginea lumii individuale, acele aspirații secrete ale prozatorului în general, dar e și un simbol al aventurii umanului, acel contrast dintre real și ireal, o evadare din realitate. Toți visăm, zice Hildegard, așa începe și cartea de față cu visul copilului sfătuit de bunică să ajungă „scriitor de povești” (vezi proza Scriitorul, p. 5). Prozele scurte și, unele foarte scurte, sunt adevărate bijuterii în miniatură, iar volumul consistent ne confirmă că, de la Iacob și Wilhelm Grimm, în Povestea peștișorului de aur, dorințele adresate Peștișorului de aur aflat la ananghie au evoluat simțitor.  În varianta rusească a lui Pușkin (Povești, Editura Ion Creangă, București și Editura Malîș, Moscova, în românește de Adrian Maniu, cu titlul Basmul cu pescarul și peștișorul) se ajunge la fel cu cererea  de la modesta covată nouă de lemn la casă și apoi palat, ba chiar și a fi împărăteasă. Cu toate că bătrânul pescar nu mai crede în minuni, la insistențele babei lacome,  el repetă cererea, iar atunci când apare palatul, moșul nu mai este primit.

Iată cum stau lucrurile în povestirea lui Ol. Nușfelean, În visul tău, (p. 14): Ela, cu gândul la bunica ei, cere peștișorului de aur, pe care-l salvează de la moarte trei lucruri total schimbate. În primul rând, un palat de cristal, dar pe un teren imens, dat de către primărie în folosință pe timp de o sută de ani. A doua cerință e o mașină decapotabilă, ultimul răcnet, iar în al treilea rând, un tânăr frumos care s-o ceară de nevastă, nici prinț, nici șeic, ci unul de pe la noi. Nefiind hotărâtă, iar timpul de gândire acordat fiind trecut, Peștișorul de aur o refuză pe motiv că ea nu e în visul lui, ci în al ei, așa că pe el, nu-l interesează povestea ei. Concluzia autorului e clar exprimată: visătorilor li se îndeplinesc dorințele mult mai greu, așa că… fiecare cu visul lui…

Omul din lună – (p 19) – protagonistul pe nume Liviu Partene vede omul cu bicicleta care vine spre el, nu-i vine să creadă, vis nu putea fi, din vis tocmai se trezise.

Pâinea de dimineață – (p. 21) – orășenii sunt nedumeriți că trăiesc sau nu un basm schimbat, e vorba de Harap Alb, ei nu se mai pot trezi dintr-un vis așa urât.

În proza Salvează-te ieșind din vis – (p. 67) - Lola obișnuia să controleze toate buzunarele hainelor gata de a fi spălate, ea găsește o batistă străină, dubioasă chiar, care-i provoacă teamă. Ne dăm seama că e în vis, Lola se trezește și-și spune că a fost doar iluzie… Consideră că iubirea e un vis frumos, clipa de îndoială trece, autorul ne atenționează că mai este și celălalt vis, ca atare, îndemnul lui pare optimist: ieși din vis și te vei salva!

Fericit pe o insulă pustie – (p. 80) – este vorba despre visul de a rămâne captiv pe o insulă pustie cu Albă ca Zăpada din poveste.

Minunile de pe lac – (p. 102) – povestire ce revine la motivul peștișorului de aur într-o variantă total schimbată. Viorel Hurjui, dezorientat în existența sa mediocră și mizeră are norocul să-i sară în iarba dinaintea lui un peștișor fermecat. Când este rugat să-l arunce în apă, Hurjui pare nehotărât, totuși, atunci când aude cu cine are de a face, îi cere să-i apară un lac adânc în jurul casei. După aceea, își transformă casa în pensiune modernă pentru relaxare cu plajă la marginea lacului, dar și cu debarcader, bărci de pescuit sau de plimbare. Și alții au profitat de peștișor cerându-i iahturi, mașini, avion, ba chiar și câte-o fată trăsnet. La un moment dat, Hurjui se satură și-i cere peștișorului să se revină la ceea ce-a fost, dar acesta îl refuză spre mirarea noastră, a cititorilor, spunând că nu poate întoarce minunile: „Eu ce-am dat e bun dat! Minunile făcute nu mai pot fi întoarse!”

Visul – (p. 111) - povestire în care apar Joseph și Beatrice, în vis Joseph este rugat să transmită salutări unei translatoare, Beatrice. Aflat cu un grup într-o excursie, Joseph își continuă visul astfel că se trezește în pat cu femeia despre care vorbeau. Află că a fost nevoită să se prostitueze, se teme să comenteze visul cu nevastă-sa, e derutat oricum.

Adevărul – (p. 151) – asistăm la o definire a adevărului de către Ionel (50 de ani) și Luca, fiu de 6 ani. Recomandă că Adevărul trebuie căutat, descoperit pe cont propriu. Luca iese la miezul nopții afară, la un moment dat, nu-și recunoaște visul. E greu de explicat ce-i adevărul dacă Luca nu cunoaște minciuna, conchide autorul. Nu-și recunoaște visul urât, dar nici nu se trezește din el, așteaptă dimineața.

Ultima zi a Peștișorului de aur – (p. 157) – dă și titlul volumului, Cosmin Botcă, biet vânzător de legume, pescar de ocazie, prinde și el un pește vorbitor pe care însă nu-l salvează cum ne-am aștepta, nici măcar în ciuda ofertelor generoase din partea peștișorului în bani, glorie și femei. Nu-i vine să creadă, îi e foame, nu cade la tocmeală, îl prăjește spunând că „O mâncare unică face mai mult decât toți banii din lume”. Nimeni  nu-i mai ascultă povestea cu minuni, versiunea proprie, nu este luat în seamă.

Visul (p. 175) – Nelu Oprișan are un vis teribil: e prezent la înmormântarea tatălui, Victor, dar e cuprins de incertitudini, mortul e în pat, stă pe-o parte, mișcă, ca atare, dialoghează cu el și se îmbrățișează. Cu două nopți înainte visase o mare inundație a satului, se trezește de spaimă că apa crește, își dă seama că a fost doar vis, prin urmare, nu-i e frică de nimic pe mai departe.

Povești de adormit bunica (p. 183) – Eterna bunică citește seară de seară povești nepoților, cu mare bucurie. De la o vreme, scapă cartea din mâini și adoarme. Copiii o culcă atenți să n-o trezească din visul ei dintotdeauna, adică să-și adoarmă nepoții cu o poveste plină de vrajă. Iată așadar portretul și povestea unei bunici moderne și a nepoților ascultători și cuminți. Nu ne mirăm că bunica lui Delavrancea a evoluat în cu totul altă direcție, povestea este cea care-o adoarme. Nu numai ea, ci și povestea peștișorului de aur sunt redefinite de către autor, iar basmele copilăriei ne fac cu ochiul de peste tot. Avem de-a face cu un mozaic de drame, vise împlinite și nu prea, toate îmbrăcate metaforic într-o poveste cu magie. Rămâne deci până la urmă povestea și visul copilăriei totale, măiestrit împletite în toate aceste narațiuni complexe, adevărate mini micro romane ce cuprind o sută și unul de universuri (familia și viața de cuplu, școala și Dumnezeirea, viața monahală și iubirea, bătrânețea și moartea, faptul divers și justiția, biserica și căsătoria, politica și colectivizarea, plagiatul și închisoarea).

Subscriu la cele spuse de autor și-i dau dreptate: „Dacă vreo poveste de-a mea ar fi astfel validată de cititor, m-aș declara fericit. Și, ca să nu-i fur cititorului timpul cu cititul… în mine să-l las cu gândurile lui inspirate, am încercat să fiu, în poveștile mele, cât mai scurt. Le-aș considera – supremă ambiție!… - povești de-o șchioapă. Sau romane în miniatură.”

Parafrazând un celebru critic asupra Momentelor și schițelor lui Caragiale, pot să afirm cu toată convingerea că prozele despre care am vorbit sunt mai mult decât romane în miniatură, adică veritabile povești în adevărata lor grandoare, nu „de-o șchioapă”, ci de dimensiuni incomensurabile, Maestre!

 

             

 

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5