„Fire de tort”, la Năsăud

Cea de-a V-a ediţie a Festivalului „Fire de tort”, acţiune cu evidente valenţe culturale, s-a oprit şi la Năsăud, sâmbătă, 13 septembrie 2008, începând cu ora 10.00. Moderată cu pricepere de scriitorul şi poetul Ioan Pintea, activitatea menţionată a avut de toate. Şi expuneri de nivel academic (Ioan Buzaşi şi George Vulturescu), înscrise în tema „Formatorii culturali tradiţionali ai satului românesc transilvănean”, şi prezentări de cărţi şi reviste literare (Andrei Moldovan, Cornel Cotuţiu, Vasile Filip), şi recitări de versuri din creaţia conjudeţenilor noştri, şi interpretări remarcabile de arii din opere şi operete, toate îmbinate armonios şi completate cu vernisajul unei expoziţii de pictură naivă aparţinând lui Valer Gălan din Leşu şi Nechita Bumbu din Nepos.

Timp de 3 ore şi mai bine, năsăudenii prezenţi în sala mare a primăriei, au uitat de preocupările cotidiene, de necazurile zilnice şi s-au înălţat în „lumea ficţiunii ideale”, au trăit în imperiul artei şi al culturii, au devenit mai buni, mai generoşi. Se cuvin adresate cuvinte de laudă şi mulţumire Centrului Judeţean pentru Cultură, scriitorilor şi ziariştilor prezenţi la manifestare.

În completare, avem prilejul să afirmăm că slujitorii şcolii şi ai sfintelor altare din Ţara Năsăudului au fost şi au rămas modele şi icoane imaculate pentru populaţia românească din zonă.

Ei au trudit şi au plivit la holda minţii şi a sufletului românilor. Ei au fost izvorul veşnic viu de lumină şi cultură, ei le-au marcat, într-un fel, destinul şi drumul în viaţă.

Personal, am adunat între copertele unei cărţi „Idei pedagogice ale şcolii năsăudene şi alte însemnări”, informaţii şi gânduri de recunoştinţă pentru un ilustru şir de luminatori ai neamului din zona de graniţă. În fruntea lor, am aşezat patru nume de mare rezonanţă pedagogică: Ion Marian, Vasile Petri, Sandu Manoliu şi Artemiu Publiu Alexi.

În însemnările de azi mă voi referi doar la primul dintre ei, Ion Marian, pedagog de seamă, iniţiator al învăţământului pedagogic în acest colţ de ţară.

Zăgreanul Ion Marian (1796-1845) a urmat şcoala trivială din Telciu, cea „normală” din Năsăud şi apoi liceul şi teologia la Blaj. După ce termină un curs de pedagogie la Lemberg, ocupă diferite funcţii în alte zone ale ţării, apoi ajunge director peste toate şcolile din Regimentul al II-lea de graniţă, cu sediul în Năsăud.

Aici, în ţinutul grăniceresc, el a fost exponentul concepţiei „luminilor”, care socotea şcoala „ca o matcă a naţionalităţii, iar pe omul de la catedră profetul conştiinţei şi a idealului naţional, apostolul devotat cauzei ridicării poporului său”.

În calitatea pe care o avea, a insistat să se introducă în programa clasei a IV-a discipline noi, cu caracter aplicativ, cum sunt agricultura, pomicultura şi albinăritul, „nu numai teoretic, ci mai ales practic în grădina institutului”.

Urmărind acelaşi deziderat educativ, a dispus, apoi, ca în fiecare comună, în jurul şcolii, să se organizeze grădini experimentale, în care şcolarii să fie iniţiaţi în cultivarea pomilor fructiferi.

Pentru ca ideea şcolarizării şi a extinderii suprafeţelor pomicole să fie efectiv împărtăşită de întreaga populaţie a districtului, Marian a intervenit la comanda regimentului pentru ca niciun tânăr să nu primească permisiunea de căsătorie până nu va dovedi, cu certificat, „că a cercetat şi terminat şcoala şi până nu va avea în grădină un anumit număr de pomi altoiţi de mâna lui”.

De asemenea, fetele nu aveau voie să se mărite până nu au dovedit că au lucrat personal un anumit număr de cămăşi, prosoape, viguri de pânză etc. Reproducem un exemplu pentru a înţelege cum erau primite şi înfăptuite învăţăturile şcolii lui Ion Marian:

„În comuna Rebrişoara era pe atunci comandantul companiei de aici, vestitul căpitan Mihălaş; când veneau mirele şi mireasa la sediul căpitanului să-i ceară voie să se însoare, îi supunea pe amândoi la un examen foarte serios. Pe mire îl întreba, mai întâi, de pomii ce trebuie să-i aibă în grădină, altoiţi de mâna lui, urmând să se încredinţeze la faţa locului de aceasta. Apoi, îl mai întreba: când se ară de grâu, de cucuruz, de secară, de orz, cum se sapă, cum se cresc viţele, oile, cum va îngriji de familie etc.

Pe mireasă o întreba cum va îngriji de bărbat, apoi dacă ştie toarce, ţese, cum şi când se culege cânepa, cum se meliţă, cum se toarce de urzeală, de fuior, de câlţi, cum se urzeşte tiara, cum se nevedeşte în două, în patru, în şase iţe; cum se cultivă legumele, cum se îngrijesc păsările de curte; cum se frământă şi se coace pâinea, cum se fac tăiţeii, cum se găteşte carnea cu curechi etc”.

Şcoala lui Marian, o şcoală a muncii, a avut ca rezultat faptul că întreg ţinutul grăniceresc a devenit, în urmă, o grădină înfloritoare plină de cele mai multe varietăţi de pomi fructiferi. Iar familia, structura de bază a societăţii, mai puternică, mai unită, mai înstărită.

Experienţa şcolii lui Marian a fost cunoscută de Spiru Haret, ministrul instrucţiunii de atunci, şi popularizată în foarte multe şcoli primare din ţară.