Forul nostru interior

Motto:

A trăi înseamnă a te naşte neîncetat.

Antoine de Saint-Exupéry

Fiecare Om este ceva de o măreţie uluitoare şi s-a născut pentru a iubi. El tinde mereu către Conştiinţa Universului pentru a fi stăpân pe destinul lui.

Omul se află mereu în prezenţa sa, are o lume interioară ce îi aparţine şi oriunde merge o ia cu el şi se bazează pe ea. Omul este stăpânul gândurilor lui şi îşi crează un for interior, adică o conştiinţă prin învăţătură, cunoaştere de sine, înţelepciune.

Lumea interioară a Omului, conştiinţa sa este nobilă, bogată şi curată dacă este construită prin credinţă nestrămutată în Dumnezeu, adică gândire pozitivă, muncă din dragoste şi dacă omul dedică lui Dumnezeu tot ce înfăptuieşte.

Încă din vechime s-a spus: „Pentru fericire este mai însemnată cauza care se află în noi decât cea care vine de la lucrurile din afară.”

Ştim că acei oameni care nu au un interior plăcut se grăbesc să apeleze la exterior, merg mereu la distracţii, în mulţime, fug de ei înşişi. De aceea, să ne preocupăm cât mai intens să înfrumuseţăm, să îmbogăţim, să armonizăm totul în noi, în forul nostru interior.

Cu cât descoperim în interior Iubirea, Înţelepciunea, Frumuseţea cu atât vom întâlni aceste lucruri şi în exterior. Când nu vedem la semenii noştri sau în Natură ceva că există este pentru că acel lucru nu l-am cultivat în interior, de aceea nu l vedem în exterior. Oamenii care îi văd negativ pe toţi din jurul lor să se întrebe cum sunt ei. Să se întrebe:

Eu cine sunt, cum sunt?.

Lumea exterioară este alcătuită numai din reflectarea Lumii interioare, deci nu vă mai amăgiţi, căci nu veţi afla niciodată bogăţia, pacea, bucuria exterioară, dacă nu aţi depus eforturi pentru a le descoperi în voi înşivă. Pentru a le descoperi în noi trebuie să le cultivăm mai întâi. Liniştea unei vieţi superioare este o adevărată avere a Omului.

Liniştea este o împlinire comparabilă cu împlinirea fiinţelor unite printr-o mare Iubire şi care trăiesc un simţământ ce nu se poate exprima prin gesturi sau cuvinte. Semnul că o fiinţă a atins un anumit nivel de evoluţie spirituală este acela că a dobândit linişte interioară.

Alătur acestor gânduri ale mele, prin care am dorit să stăm de vorbă, câteva cuvinte vechi de o sută de ani ce aparţin filozofului Arthur Schopenhauer, în traducerea lui Titu Maiorescu, pentru ca să medităm împreună asupra lor:

„Este uşor de înţeles că binele omului şi tot traiul lui va atârna mai ales de ceea ce se află în el însuşi şi se petrece înăuntrul lui. Acolo se naşte de-a dreptul dispoziţia lui bună sau rea, care este mai întâi rezultatul simţirii, voinţei şi cugetării lui, pe când toate lucrurile din afară nu au decât o influenţă indirectă asupra-i. Astfel, aceleaşi întâmplări sau împrejurări externe impresionează pe fiecare în mod deosebit, şi cu aceeaşi împrejurime oricine din noi trăieşte totuş într-o altă lume. Căci adevărata noastră realitate sunt propriile noastre idei, simţiri şi acte ale voinţei; iar lucrurile din afară au influenţă asupră-ne numai întru cât le produc pe acele. [...] Lumea, în care trăieşte fiecare, atârnă mai întâi de la modul lui de a o vedea, aşadar de deosebirea capetelor: după cum sunt capetele, va deveni şi ea săracă, searbădă şi goală, sau bogată, interesantă şi plină de însemnătate.

Să admirăm un om mai degrabă pentru darul de observare şi de simţire, prin care acele întâmplări au câştigat însemnătatea ce o au în descrierea lui. Căci aceeaşi întâmplare care într-un cap plin de spirit se arată cu atâta interes, rămâne o întâmplare obişnuită în lumea de rând, dacă se răsfrânge într-un cap sec.” [...] Căci plăcerile cele mai înalte, mai felurite şi mai statornicite sunt cele intelectuale, oricât ne-am înşela noi în tinereţe în privinţa lor: de aici se vede cât de mult are a face fericirea cu ceea ce suntem, cu individualitatea noastră, pe când mai adeseori se ţine în seamă numai soarta noastră, numai ceea ce avem sau ce reprezentăm. Soarta însă se poate îndrepta: afară de aceasta, cine-şi are avuţiile înăuntrul lui nu va cere mult de la ea. [...] Cea mai mare fericire a omului pe pământ este numai propria personalitate. [...]

Un temperament liniştit şi voios, izvorât dintr-o sănătate deplină şi dintr-o organizare fericită, o minte luminată, vie, pătrunzătoare şi dreaptă, o voinţă cumpătată şi blândă şi în urma ei o conştiinţă curată – acestea sunt însuşiri, pe care nici rangul, nici avuţia nu le poate înlocui. Căci, lucru vederat, ceea ce este fiecine pentru sine însuşi, ceea ce-i rămâne şi în singurătate şi ce nimeni nu-i poate da nici lua, este pentru dânsul mai de căpetenie decât ceea ce posedă sau decât tot ce poate fi el în ochii altora. Un om de spirit, în deplină singurătate, are o petrecere foarte bună cu propriile sale gânduri, pe când un cap tâmpit nu poate scăpa de chinul urâtului nici cu cea mai felurită schimbare de societăţi, privelişti, plimbări şi petreceri. Un caracter bun, măsurat şi blând poate să fie mulţumit în împrejurări strâmtorate; pe când cel lacom, pizmuitor şi răutăcios nu va fi mulţumit nici în mijlocul tuturor avuţiilor. Iar dacă e vorba de de un om care simte pururea în sine o individualitate extraordinară şi eminentă prin inteligenţa ei, pentru acela mai toate plăcerile dorite de alţii sunt cu totul de prisos, ba chiar o sarcină neplăcută. [...] Căci tot ce există şi se întâmplă pentru un om există nemijlocit numai în conştiinţa lui şi se întâmplă numai pentru dânsa; astfel este vederat că cel dintâi element esenţial va fi calitatea conştiinţei însăşi.”.