Fragmente salvate..., file cu însemnări de Vasile Gogea

Filosofia este arta exprimării ambiguie a adevărului. Nu există adevăr absolut, acesasta e o poveste vetustă. Se susține că există numai adevăruri. Niciodată înșirate ca pe sfoară, ci mai degrabă asemeni constelațiilor, urselor, de pildă, ca punctele pe-o buburuză.
Principiile lui Vasile Gogea (vechi, de când e viața lui), dacă bine am reținut, sunt (!): adevărul, demnitatea, morala, lupta, înfruntarea... Și or mai fi câteva, de aceeași natură. Pot fi descoperite ușor și analizate citindu-i cărțile. În căutarea lor, de la bun început Vasile Gogea a preferat filosofia – deși reperele spiritului său puteau fi găsite și prin alte „intermedii” – desigur, nu medicina, (care i-ar fi oferit șansa să devină un bun mânuitor de bisturiu, precum în litere), nu chimia (care i-ar fi oferit dispozitive să separe cu acid oxigenul de hidrogen), nu matematica sau fizica (științe exacte, însă nu în absolut, mereu relativizante și relativizate, la rându-le, de prea multa reproducere cu fidelitate).
La Vasile Gogea, după felul cum este compus Jurnalul său, Fragmente salvate (1975-1989), din „sursele” primare ale acestei construcții, adunate în trei caiete, „alb”, „maro” și „albastru”, toate îmi par să opereze paralela cu nu de multă vreme apărutele însemnări (masive) ale lui Martin Heidegger din „Caietele negre”, care au stârnit un val greu de stăvilit de admirație și ură totodată, lăsând prin conținutul lor ideatic pe mulți folosofi și cunoscători cu gurile căscate. Paralela mea, desigur, este vădit forțată, comparația fiind exclusă, dar mă refer la identitatea „metodei” folosite de către ambii. Pentru mine admirația față de însinguratul prieten cu atât mai mult a răbufnit cu îmbrățișări spirituale...
Poți să te numești chiar Giordano Bruno. Și ce dacă? Cel mult poți ajunge nume de stație de autobus pe ruta Cluj-Napoca – Baciu, spre pădurea Hoia, aia, unde, chipurile, își dau întâlnire extratereștri cu extrauterinii.
Fragmente salvate... nu constituie un jurnal în adevăratul înțeles al termenului. Sunt exact ceea ce afișează: fragmente notate din necesitate, spre „conservare”, uneori întâmplător, însemnări și meditații reținute din timp în timp, observații personale și judecăți asupra înconjurătorului, însă așternute pe file de caiet cu extremă parcimonie, economicos, și foarte atentă supraveghere a sensurilor impirmate prin lexeme. Vasile Gogea nu este un diarist, cu program, ca Titu Maiorescu, de pildă, sau Liviu Rebreanu. La Vasile Gogea, coerență, consecutivitate au doar anii, înșirați în caiete diferite: Caietul alb (1975-1978), Caietul maro (1979-1987) – cu însemnări, după cum se poate observa, ceva mai consistent, pe măsura pătrunderii tot mai înfrigurate în văgăuna temporală ce asuprea țara, sub „pălăria” fostului șef de stat, Repedeîmpușcatu', urcând prin ani, dinspre optezici către nouăzeci –, apoi Caietul albastru (1988-1989), cel mai restrâns la număr de ani, însă principalul, cel în care se trag concluzii neiertătaore asupra oricărei stări ori situații date de evenimentele sociale, conjuncturale sau nu, petrecute în acei ani, cu concluzii neiertătare asupra a tot și încercări de ocrotire directe asupra propriei familii. De-a dreptul tragice, neîmpărtășite apar fragmentele salvate, fiindcă nu era cui și nici momentul propice mărturisirii, notele sunt adresate sieși, ca o spovedanie, ca remarci, ca mărturisiri – Vasile Gogea, păcătosul, în mare și cutremurătaore taină, către Vasile Gogea preotul, curatorul.

Oamenii nu sunt egali de la natură, așa cum au susținut minți luminate pariziene, în secolele anterioare, nici cum au susținut „formatorii” definiției textualiste a Drepturilor Omului. Oamenii nu sunt egali de la natură pentru simplul fapt că însăși Natura-Dumnezeu nu i-ar mai putea identifica în învălmășeala mondială, universală, pe fiecare după numele său, după firul său de păr. Tocmai cu aceste principii Vasile Gogea se confruntă în Fragmentele sale. Lumea umană, alături de cea biologică naturală, rezultă și se relevă din principii fragmentare și fragmentate. Fluidizarea există numai în gândire, în șirul gândurilor și spiritelui universal.
(Paranteză: Oare aceste rânduri, să i le dezvălui autorului înainte de-a le face publice? În sensul unei eventuale corijări, a „toaletării” în spirit? Dacă undeva, cumva am greșit, am înțeles eronat? Dacă eu, comentatotul, am încurcat coerența desfășuririlor, din nebăgare de seamă, din neglijență, cum se poate întâmpla adesea?!...)
Bunăoară, pentru ce caietele au culori diferite? Datorită coperților de vinilin, coperților de hârtie de ambalaj? Nu am reținut din lectură amănuntele acestea. Poate nici nu există o asemenea notă, nu se consemnează... Dar oare e important să insist pe astfel de amănunte?... Da, îmi șoptește duhul cel bun. Da. Contează și amănuntele.
Precizarea, precizările din „Notă asupra ediției” așezate la începutul cărții, aduc lămuriri asupra scopului reeditării, atrăgându-se atenția că prezentul volum nu este așa ceva (prima ediție a apărut în 1996 la Ed. Polirom, Iași), însemnarea vrea să limpezească necesitatea retipăririi lor și să lămurească unele confuzii produse în momentul primei lor apariții pe piața de carte: (Nu reproduc pasajul deoarece poate fi citit la pag. 7, începutul.)
Completările de final pun în fața cititorului două fragmente critice semnate de Gheorghe Grigurcu și Virgil Podoabă. Urmate de referințe biografice, bibliografice și critice despre autor și referințe bibliografice în volume, selectiv.
O carte excelentă prin conținut și atitudine civilă, cum nu ați mai citit. Chiar de ați citit-o în 1996, sub nicio formă nu vă veți da seama că ați mai parcurs în somn și vis și trezie rândurile ei. Aveți de-a face cu o lectură inedită.