George Călinescu şi George Coşbuc

          Încă de la început marele om de litere, G. Călinescu, de când vorbea de proiectul unei „Istorii a literaturii române”, 1936, îi scrie lui A. Rosetti, pe atunci director al Editurii Fundaţiei Regale pentru Literatură şi Artă, că doreşte de fapt o „Istorie critică a literaturii române”, adică o critică estetică a operei, dar şi una istorică. Asta a şi făcut. Doar că cine a studiat creaţia finală ce poartă titlul „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” (nu ştiu cărui prezent i se adresează), îşi dă imediat seama, dacă este cât de cât obiectiv, că de acea „critică estetică şi istorică” au parte îndeosebi scriitorii ardeleni. Să luăm un prim exemplu pe marele nostru poet George Coşbuc, născut aici, la noi, aproape de Bistriţa, pe care în prezent în omagiem cu pioşenie la 100 de ani de la trecerea lui în veşnicie. Iată ce aflăm: ... „George Coşbuc se naşte la 1 sept. 1866, într-o casă încăpătoare, cu vreo cinci camere mari. Slovele le învaţă de la dascălul Tănăsucă, psaltul tatălui poetului, preot greco-catolic, într-o casă dărăpănată din bârne, lângă biserica banală, cu nelipsitul crucifix din tablă...”Didacticul Coşbuc este creatorul la noi al poeziei pentru copiii mici.... Baladele îşi au originea în Schiller, Uhlan şi Plateu... Coşbuc, poet rustic, dar din nefericire rusticitatea degenerează în vulgaritate... Scos din sfera patriotismului şcolar, el găseşte acea ingenuitate de ninna-nanna cu care să poată verifica miturile sperietoare pentru copiii mici... Îmbătrânit înainte de vreme, fiind la 50 de ani un om uscat, ca un ţăran istovit de legarea snopilor, ca barba împuţinată şi căruntă, moare în vremuri triste la 9 mai 1918 doborât de tragica moarte prematură a fiului său Alexandru la 26 august 1915. Coşbuc a suferit numaidecât după moartea sa o uitare nejustă, deşi explicabilă, după ce poezii ca Mama, Cântecul fusului, El Zorab, Noapte de vară, Trei Doamne şi toţi trei, Iarna pe uliţă, desfată copilăria câtorva generaţii până la saturaţie prin mijlocirea manualelor didactice şi serbărilor şcolare”.

          Mă opresc aici, gândindu-mă nedumerit foarte la faptul că G. Călinescu o fi uitat ceea ce a însemnat pentru literatura universală creaţiile marelui poet antic Hesiod, cu ale lui poeme didactice care au cuprins până şi indicaţii tehnice referitoare la agricultură, dar şi meditaţii despre viaţa ţărănimii, amintind doar „Munci şi zile”, poet care poate fi asemănat cu marele nostru G. Coşbuc.

          Auzi colo, „vremuri triste”, atunci când la 7 luni de la moartea marelui poet „rustic” G. Coşbuc, la 1 decembrie 1918, când G. Călinescu împlinea exact 19 ani, se năştea statul unitar român prin alipirea Transilvaniei cu ţara mamă – România. Se pare că pentru mulţi din regat, trăiţi în acea „putreziciune bizantină” fenomenul istoric uriaş era unul „ocazional” pentru milioane de ardeleni „rustici”, dar cu simţ occidental, care au suferit secole de-a rândul asuprirea austro-ungară, devenind liberi să construiască o altfel de România împreună cu fraţii lor de peste munţi. Dar Bucureştiul lui Călinescu era departe, foarte departe de Alba Iulia.

          Este trist faptul că marele om de cultură G. Călinescu scrie prea puţin despre literatura premergătoare actului istoric realizat la 1 decembrie 1918, poate nedorind să se dea mare patriot, separând cultura de istoria tragică a acestui popor balcanic.

          În acest sens, nu pot să trec cu vederea cum este luat la purecat, de către G. Călinescu, opera unul alt mare om de cultură ardelean, Liviu Rebreanu. Încep doar că faptul că G. Călinescu aminteşte doar, fără conotaţii patriotice, de tragedia ofiţerului Bologa din „Pădurea spânzuraţilor”, care dezertează din armata austro-ungară şi „prins bine”, este spânzurat. Reliefează doar aspectul că „fenomenul Bologa este a tuturor naţionalităţilor care luptă în armata austro-ungară: cehi, români (unde-s ungurii?) fără însufleţire patriotică, dar şi fără speranţe naţionale (!). Ei sunt bieţi oameni cozeuri, nedecişi”. Fără comentarii! Referitor la opera ardeleanului nostru „rustic” şi acesta, G. Călinescu îl trece prin foc şi sabie, încheindu-şi „critica estetică şi istorică” în ceea ce îl priveşte, astfel: „Din felul regresiv cum s-a desfăşurat talentul lui Liviu Rebreanu se pot desprinde aceste constatări: romancierul percepe ruralul şi aproape deloc orăşenescul, îmbrăţişează colectivul şi în înregistrează individualul, pătrunde minţile haotice întunecate, prăbuşite în instinct (Freud?) şi nu e în stare să analizeze conştiinţa, poate urmări dezlănţuirile brutale, fioroase chiar, dar nu-i este în putinţă să noteze deplasările nevăzute ale sufletului. Subtil, el are aproape geniu în producerea gloatelor şi exponenţilor ei şi este un scriitor adesea cu totul inferior al lumii de la nivelul orizonului nostru”. În final, este nevoit să accepte marele adevăr: „Cu toate aceste inegalităţi, Liviu Rebreanu este un mare scriitor şi pe drept cuvânt creatorul romanului modern românesc”. Sic! Mă întreb atunci: unde este rusticitatea, imputată ambilor oameni de cultură ardeleni? Nu cumva ruralul a fost înaintea orănenescului, pe care l-a cultivat, perfuzându-i acel oxigen care l-a trezit la viaţă? Mă opresc aici, deşi s-ar putea continua cu acea „critică estetică şi istorică” a lui G. Călinescu ce o aplică, ceva mai aspru, scriitorilor ardeleni, încheind că, totuşi, noi, ardelenii, avem marele noroc că „Veşnicia s-a născut la ţară”.