Învăţătorii Ioan şi Lucreţia Lup, refugiaţi în România

            Pe foile  îngălbenite a două legitimaţii vechi, eliberate în timpul dictatutlui de la Viena, se află următoarele cuvinte scrise cu litere mari de tipar : ,,COMISARIATUL GENERAL AL REFUGIAŢILOR DIN NORDUL TRANSILVANIEI’’. Sunt documente pe care le-am găsit întâmplător în podul casei, într-o cutie de lemn, unde îşi păstrau actele personale doi oameni dragi ai familiei noastre. Ei nu mai sunt printre noi, dar ne-a rămas amintirea lor adânc întipărită în minte şi suflet.

            Între cele două coperte se află fotografiile învăţătorilor Ioan şi Lucreţia Lup, oameni de nădejde ai satului Nepos. La 30 august 1940, dictatul de la Viena pecetluia într-un mod reacţionar soarta învăţământului românesc din acest colţ de ţară.

            Ioan Lup era concentrat de câteva luni într-o unitate militară din Zimnicea. Până la începerea anului şcolar mai rămăseseră câteva zile şi îşi făcea griji pentru familia sa, din cauza ocupaţiei maghiare. A aflat că mulţi învăţători au fost nevoiţi să-şi părăsească posturile şi să se refugieze în România, fiind înlocuiţi cu dascăli unguri. La Nepos, pe unul dintre aceştia îl chema Kacso Marton, căruia localnicii i-au creat şi unele probleme  pricinuite de comportamentul său dur faţă de copii.

            În octombrie 1940, obţinând aprobare să vină acasă pentru a-şi rezolva situaţia familiei, învăţătorul Ioan Lup îşi ia soţia şi pe cele două fetiţe, Elena şi Emilia, eleve pe atunci la şcoala din sat şi,  împreună s-au indreptat spre Zimnicea. Casa le-a fost ocupată de unguri şi transformată într-un post al jandarmeriei.

            Regimul hortyst instaurase noi reguli de convieţuire socială. Salutul era obligatoriu să se facă în limba maghiară, iar la şcoală, copiii să înveţe limba ,,oficială’’. Singurele momente didactice în care se preda în limba română şi se menţinea contactul cu spiritualitatea românească erau orele de religie, dar în decembrie 1940 şi acestea sunt interzise. Preoţii sunt obligaţi să slujească în limba maghiară şi să cânte în biserici imnul ungar. Manualele, ca şi lecţiile celor puşi să educe copiii în spiritul ideologiei hortyste aveau un conţinut plin de idei revizioniste şi duşmănoase la adresa poporului.

            Ajunşi în localitatea Zimnicea, învăţătorii Ioan şi Lucreţia Lup au stat acolo câteva luni, simţind ataşamentul românilor de peste Carpaţi, au auzit glasul lor plin de revoltă împotriva acestui dictat, considerat pe bună dreptate ,,o revizuire de frontieră făcută din plin cu toporul’’. Trecerea lor în România era permisă doar pe baza unei legitimaţii, precum  cea amintită mai înainte, un adevărat ,,paşaport’’ în propria ţară.

            Neputând fi încadraţi de moment la vreo şcoală din această localitate, cei doi învăţători se îndreaptă spre Alba, în comuna ŞUGAG, zonă care nu intra sub influenţa noii stăpâniri. Acolo, vor lucra la o şcoală în calitate de dascăli, până când întregul teritoriu a fost eliberat de sub ocupaţia străină. S-au integrat foarte repede în viaţa comunităţii şi s-au bucurat de stima şi respectul colectivului didactic în care au intrat. Şi-au făcut prieteni şi s-au simţit ca într-o nouă familie. Era cea de-a doua casă în care erau ocrotiţi de vitregiile vremii.

            Timp de aproape cinci ani, n-au mai călcat pe meleagurile lor natale şi veştile de-acasă erau destul de rare. ,,Lelea Rodovică’’, fratele Vasile şi sora Ana le duceau dorul şi se îngrijorau pentru ei, până când venise vremea să se-ntoarcă la Nepos. Era în vara anului 1945, când trei dintre membrii familiei, Ioan, Lucreţia şi Elena pornesc pe jos din Şugag, îndreptându-e spre casă. Pe Emilia, având doar câţiva anişori, au lăsat-o la nişte prieteni în grijă, pentru că drumul era încă destul de periculos, chiar dacă războiul s-a terminat. La Târgu Mureş, trebuiau să treacă podul de peste Mureş, dar  l-au găsit dărâmat în urma bombardamentelor . Era greu de trecut dincolo de râu, însă fostul militar şi-a pus la încercare curajul şi  a reuşit să ajungă  cu familia pe celălalt mal.

            Drumul  până acasă, pe jos sau cu căruţa, a fost deosebit de obositor, mai ales pentru o fetiţă de 10-12 anişori. Acasă nu i-au mai găsit pe ,,musafirii nepoftiţi’’, dar au aflat un perete din camera din faţă, jumătate incendiat. N-au luat în seamă acest incident, bucurându-se, că au reuşit să se reîntoarcă sănătoşi.

            Anul şcolar 1945-1946  i-a găsit la fostul loc de muncă, unde şi-au continuat activitatea până la pensionare. Pentru învăţătorii Ioan şi Lucreţia Lup, refugiul a fost o experienţă nedorită, care a rămas ca o poveste tristă din cartea vieţii lor.