Ioana Precup pe drumul lumii basmelor

Venind cu sensibilitatea ţăranului nostru din comuna Leşu, de acolo de unde privighetoarea Maria Precup i-a dat viaţă şi înţelepciune, Ioana Precup aduce în faţa cititorilor de la debutul editorial prin antologia „Patriei, din toată inima” din 1981, până astăzi, nu mai puţin de 10 volume proprii premiate la diverse festivaluri de poezie. Pasionată şi de pictură, artista păşeşte cu sfioşenie pe drumul poeziei populare, parcă acompaniind-o pe sora ei care cântă, Mărioara Precup.

Doruri, oameni, locuri, îngeri, dragoste de părinţi, viaţa cu bucuriile şi fericirile ei, tumultul cotidianului este oglindit şi în antologia de autor „Drumul spre leagănul veşniciei”, apărută la Editura Treira din Oradea. Poezia se împacă bine cu proza şi teatrul în paginile acestei cărţi care adună poezii inedite, de la rugăciuni la balade, cântece de dragoste, de dor, de înstrăinare sau de jale. Sunetele amintirii prind viaţă prin condeiul autoarei care îşi încredinţează viaţa leagănului veşniciei: „Sufletul meu/ dezbrăcat de cuvinte/ îngenunchează/ la primul popas/ pe Golgota norilor”. Autoarea străbate „poarta iubirii”, ajungând în Ţara Sfântă, „pe urma paşilor divini”, unde întâlneşte divinitatea: „Te-am întâlnit cândva Iisuse/ erai căzut sub crucea grea/ În loc să te ridic, O, Doamne,/ ţi-am pus un bolovan pe ea”. Impresionante sunt şi trăirile la vizita din Ierusalim oglindite prin versurile: „La Ierusalim/ în cetatea sfântă/ cerul cu pământul/ împreună cântă”.

Baladele vorbesc despre eroii satului de altădată şi abundă de înţelepciune. Stelele sunt părtaşe la trăirile artistului. Împăraţii, măicuţele şi feţii frumoşi sunt îmbrăcaţi în versuri idilice. Tradiţiile populare, momentele importante din viaţa comunităţii îşi au şi ele un rol binemeritat. „Legenda râului miresei” vorbeşte despre drama prin care trece mireasa părăsită în ziua nunţii: „Foicică tătărească/ mândru-i straiul de mireasă/ cu voal alb şi cununiţă/ cu păru-mpletit cosiţă/ cu buchet de lămâiţă… Luna pe cer se-nălţa/ miresuca se ruga/ ia-mă lună printre stele/ c-am la inimă jele/ îs mireasă părăsită/ de toată lumea vorbită”. În momentul în care mirele apare descoperă că aleasa lui s-a cununat „cu râul învolburat”.

Poate una dintre cele mai emoţionante poezii este „Privighetoarea” destinate mamei, Mariei Precup: „Pe aceste plaiuri/ a cântat odată/ ca niciodată/ o privighetoare/ cu glas de aur/ de râuri/ de izvoare”. „Un simţ cantabil şi o fidelitate faţă de melosul arhaic, încolţind uşor spre o expresie modernă, dar răsădindu-se tot pe asolamentul sufletesc în care statorniceşte sieşi şi satului” este portretul oglindit în prefaţă de Eugen Evu.

Pentru sutele de creaţii care păstrează filonul autentic al tradiţiei româneşti, pentru consecvenţa unei vieţi active, creative dăruitoare de artă, Ioana Precup merită recunoştinţă. Este un om care pare să coboare din lumea legendară a Văii Ilvelor, acolo unde urâtul nu-şi are loc de frumos şi unde dragostea predomină, unde surorile ursitoare şi sânzienele coboară din când în când pe pământ pentru a fi alături de oameni.