Leon-Iosif Grapini: Visul
Se făcea că mergeam, desculț, pe un drumeag pietruit, alburiu, ce șerpuia, urcând, pe lângă liziera unei păduri numite, din motive lesne de înțeles, pădurea spânzuraților. Eram eu, dar mă chema altfel, pământul, cu glasul său, un glas al iubirii, mă striga pe nume, Ion, că era numele meu nu încăpea nicio tăgadă, numai eu puteam fi Ion, căci mă găseam singur pe aceste coclauri. Nu după multă vreme am descoperit că nu mă aflam acolo doar eu, cum urcam așa, pierdut în gânduri și prin această lume neobișnuită, numai ce văd, în dreapta, un bărbat și o femeie, goi, intrau și ieșeau din pădure ținându-se de mână, de șapte ori au dispărut din fața ochilor mei, ca să apară din nou, de fiecare dată, cu un alt chip și un alt nume, de parcă s-ar fi născut iar și iar, erau, fără îndoială, Adam și Eva, iar în stânga, la poalele unui deal semeț, mai mulți tineri în straie țărănești jucau, în lumina stranie a dimineții, ciuleandra, dansul lor, din ce în ce mai aprig, mai impetuos, se iuțea pe măsură ce melodia auzită doar de ei devenea mai sălbatică, mai zvăpăiată, ca, în final, jucătorii să se desprindă din înlănțuire și să o ia la fugă, însă nu mai erau cu toții tineri, dar cu toții purtau furci și topoare, era răscoala gloatei, răsculații au luat-o în susul dealului, unde se înălța clădirea unui ospiciu, pe poarta căreia a ieșit, în pas de dans, același dans, un domnișor în privirea căruia se citea alienarea. Dintr-odată, ospiciul s-a transformat într-un conac boieresc, ce se mistuia în brațele unor flăcări uriașe, gloata avea în frunte pe unul strigat pe nume Petre, care semăna la alură cu crăișorul, acesta din față, Petre, alerga după o domniță înveșmântată într-o rochie albă și lungă, în care se poticnea când și când, tânăra femeie striga din toate puterile, proștii, golanii, și, după ceva timp, lasă-mă, gorilă, lasă-mă, dar ultimele cuvinte strigate nu-i aparțineau fugarei, ci unei mulțimi atacate de un animal cu multiple fețe, animalul, adică gorila, nu și-a arătat înfățișarea, din simplul motiv că fumul negru, vârtos, coborând pe versant, a acoperit întreaga scenă. Din spate, am auzit un strigăt de groază, am întors capul, cine a strigat nu mi s-a arătat, mi s-a înfățișat privirii doar doi bătrâni, el și ea, îmbrățișați, care se înălțau la cer, amândoi aveau în jurul gâtului câte un lănțișor subțire, de argint, cam strâns pe pielea grumazului, încât ai fi putut spune că strânsoarea lui i-a lăsat pe bătrâni fără suflare. Nu le-am urmărit înălțarea lină până la dispariția lor în albastrul cerului, căci un huruit de motor mi-a atras atenția, venea tot din stânga, de pe deal, dealul nu mai era colorat în verde, ci în roșu, fiind acoperit în întregime de jar, m-am gândit că rămășițele conacului incendiat au luat-o la vale, dar nu, jarul curgea din pieptul unei tinere așezate în genunchi lângă carlinga unui avion pe scara căruia stătea, gata de urcare, un ofițer, pilot, după cum ușor se putea ghici, un ofițer a cărui privire, scârbită sau indiferentă, era îndreptată spre chipul fetei îngenuncheate, din ai cărei ochi se scurgeau lacrimile adunate în două șuvoaie care nu reușeau să stingă jarul ce izvora din inima ei străpunsă de un glonț.
Brusc, s-a făcut întuneric, apoi, încetul cu încetul, întâi o zare, pe urmă o lumină din ce în ce mai spornică, împingea întunecimea spre marginile împrejurimilor, tot mai departe, până la capătul lumii, dezvăluindu-mi cuprinsul, de această dată, o întindere nemărginită, albă ca neaua, pământul, în ciuda a ceea ce s-ar putea crede, nu era acoperit de zăpadă, ori de gheață, cum nu era acoperit cu nimic, nici măcar nu era pământ, ci o suprafață rigidă, extrem de netedă și imaculată, precum o foaie de hârtie, pe care eu, singura pată de culoare, priveam de jur-împrejur uluit și, totodată, curios, încercând să înțeleg noua lume, ca, în cele din urmă, să-mi dau seama că eu eram acea foaie de hârtie, pe care, la un moment dat, o peniță uriașă, ținută de o mână pe măsură, coborâtă din înalt, scria cuvinte, cuvintele se prefăceau în lucruri, pentru început a scris pădure, și pădurea a crescut în dreapta, apoi, drumeag alburiu...
Nu aveam niciun dubiu că mâna era a Creatorului, care zămislea lumea, singura mea întrebare era de ce, pentru a-și zămisli lumea, m-a ales pe mine drept coală albă de hârtie.
Răspunsul l-am aflat când m-am trezit.
Adaugă comentariu nou