Liviu-Ioan Mureşan: Mai avem ideal ?

Scriam cu ceva timp în urmă o poezie care i-a contrariat pe unii dintre
contemporani. Se numea „M-am săturat de Eminescu”, titlu ce parafraza
articolul „M-am săturat de România” al lui Sabin Gherman. Că poezia
avea caracter pamfletar, că amărăciunea se lăsa descoperită doar celor
cu adevărat iubitori şi înţelegători de subtil, e o cu totul altă
poveste. Adevărata poveste, cea a dramei spirituale pe care naţiunea
română se încăpţînează să o trăiască, continuă fără nici o
dovadă a găsirii vreunei soluţii. Demitizarea poetului, asemeni
demitizării patriei şi chiar a sufletului românesc, continuă parcă
stîrnită de propria neputinţă. Ura demonică faţă de intangibil,
durerea psihotică şi zbaterea inutilă, iată singurele acţiuni rămase ca
jalnică soluţie a degradării!

Şi cum să nu urăşti ceea ce nu poţi avea? Şi cum să nu îţi
pregăteşti cît mai bine sufletul pentru iad, atunci cînd raiul ţi-a
scăpat printre degete? Acceptarea manelizării nu de dragul manelizării, ci
din dorinţa de a nu lăsa gropile neasfaltate ale sufletului neumplute cu
niscaiva moloz. Ziceam despre gropile din autostrăzile patriei, de lipsa
autostrăzilor, fiind vorba, desigur, de lipsa reperelor morale, a
cărărilor, chiar înguste, spre o realitate la care aspirăm în
subconştient. Însă cu cît mai ideatice, chiar nerealiste, ne sînt
aşteptările, imposibilitatea atingerii acestora devine mai agasantă. De
aici răzbunarea nu pe propriile neputinţe, ci mai degrabă pe idealurile de
neatins. E mai simplă inversarea valorilor, caz în care frumosul estetic e
declasat de un alt estetic şi de crearea unui alt standard al
„frumosului”, accesibil chiar şi celor needucaţi.

Neputinţa de a ne stabili valori acceptabile, imixtiunile uneori voite şi
oculte, lipsa reperelor şi căutarea unor scopuri cel puţin limitate, toate
acestea duc la o risipă de energie şi zbatere inutilă într-o zonă
ambiguă, fără sens. Confuzia e atît de mare încît nu deosebim pozitivul
de negativ, umbra de întuneric, realul de utopic. Orice index îndreptat
înspre orice direcţie ne aleargă instinctual într-acolo, precum cîinii
care aleargă spre un obiect aruncat de cineva. Da, e o joacă, însă una
fără un sens anume. Pentru copii joaca e modul de a învăţa, de a-şi
perfecţiona aptitudinile, de a-şi dezvolta gîndirea şi a deveni oameni.
Noi însă, prinşi în joaca aceasta, devenim copii, tocmai cînd trebuia
să trecem pe „carne”.

Departe de mine dorinţa de a face apel la cineva sau ceva. Cu siguranţă
nici unul dintre noi nu poate repara ceea ce o societate întreagă a stricat
sistematic. Însă tot sistematic putem construi. E nevoie de răbdare,
perseverenţă şi credinţa că se poate. Scopul nu este de a sufla praful
de pe statui. Însă de pe coperta unei cărţi se poate sufla. Se poate citi
ceea ce, prin valoare, ne-a rămas ca reper. Se poate înlătura
neîncrederea şi se pot demistifica falsurile. Zic unii despre kitsch-uri ca
fiind copii nereuşite ale unor opere valoroase, putem însă zice şi noi,
despre unele cărări asumate, că ar fi kitsch-oase, tocmai pentru că
bătătoresc fără sens căile trasate de către mai deschizători din
întreaga lume. Şi dacă ne-am săturat de Eminescu, e pentru că ne-am
săturat de neatingerea idealului pe care acesta ni l-a trasat. Din păcate
pentru noi, acesta E idealul.