Mănăstiri şi monahi în exerciţiul suferinţei

            Biserica ortodoxă din România a fost una dintre instituţiile cele mai supravegheate de către securitate în anii regimului comunist. Dacă până la încheierea celui de-al doilea război mondial viaţa mănăstirească s-a desfăşurat într-o atmosferă de plină împăcare duhovnicească, odată cu instaurarea regimului comunist, aceasta este supusă unor mari restricţii şi presiuni Pentru noua ordine socială, mănăstirile reprezentau focare de activitate contrarevoluţionară şi centre de rezistenţă prin credinţă. Omul nou pe care comunismul trebuia să-l creeze, nu putea fi credincios, ci ateu. Încă din anul 1948, organele represive îşi intensificaseră acţiunile de supraveghere a mănăstirilor, indiferent cărui cult îi aparţineau. Aceste acţiuni erau legate şi de faptul că, începând din acest an, mai multe organizaţii anticomuniste, între care şi Mişcarea Naţională de Rezistenţă, au găsit un sprijin important în bisericile, mănăstirile şi schiturile din întreaga ţară. Dealtfel, într-un material informativ al securităţii din 10 noiembrie 1948, se arată că în România, fiinţează 176 de mănăstiri deservite de 5941 de călugări, iar până în anul 1958, numărul lor a crescut considerabil prin măsurile luate de patriarhul Justinian care a reuşit să asigure o bază materială serioasă şi o viaţă  spirituală sănătoasă. Din acest motiv, regimul comunist a văzut în mănăstiri un pericol real pentru stat. Astfel a apărut celebrul Decret 410, în urma căruia 4000 de călugări au fost daţi afară. Au început arestările celor care s-au opus desfiinţării sau comasării unor mănăstiri. Era cea mai grea lovitură dată Bisericii de către regimul comunist.Doar tăvălugul lui Bukow a mai făcut aşa ceva. Călugării care s-au împotrivit acestor măsuri,  într-un fel sau altul, au fost nevoiţi să părăsească mănăstirile, să plece în localităţile de unde proveneau, iar mulţi dintre ei au fost condamnaţi la ani grei de  închisoare. Decretul a rămas în vigoare până în anul 1989. După această dată a început reconstrucţia mănăstirilor, astfel că în judeţul Bistriţa-Năsăud sunt ridicate 10 noi locaşuri, adevărate perle ale acestui ţinut : Rebra, Salva, Nuşeni, Ilva Mare, Piatra Fântânele, Bichigiu,  Dobric, Cormaia, Strâmba şi Muscat-Telcişor. Toate s-au ridicat prin eforturile acestor obşti, a credincioşilor din localităţile aparţinătoare şi a multor sponsori binevoitori. Dar aceste binefaceri spirituale au avut la bază sacrificiile multor slujitori ai vieţii monahale. Un exemplu elocvent în acest sens este cel al călugărului Onofrei Sălişteanu, cunoscut sub numele de părintele Melchisedec. Cu ani în urmă, a venit din vechiul Regat şi simţindu-se atras de Dumnezeu a ajuns la mănăstirea din Rebra, unde a stat mai mulţi ani aducându-şi contribuţia la ridicarea  acestui aşezământ monahal. Din 1995 pleacă la mănăstirea din Ilva Mare unde la vremea aceea erau călugări, iar după ce devine mănăstire de maici se retrage în munţi unde, ,,înconjurat de împărăţia aurului verde citeşte din ceaslov şi se roagă din tot sufletul pentru bolnavi şi cei neajutoraţi, pentru toate necazurile care se abat asupra omului’’. S-a adăpostit într-o colibă învecinată cu cerul, ca un sfânt din poveşti, cu barbă şi plete albe, uscat ca iasca şi atât de slăbit, din cauza posturilor îndelungate, încât fuioarele vântului l-ar fi putut înălţa în văzduh. Încă nu împlinise 18 ani şi a luat drumul Seminarului Teologic, dar din cauza banilor şi a sărăciei părinţilor, nu l-a terminat, neputând să-şi împlinească visul preoţiei. După război, comuniştii au început o prigoană împotriva celor care propovăduiau credinţa în Dumnezeu, lucru care l-a îndârjit foarte mult şi a început golgota vieţii sale. Rugăciunea a fost interzisă şi lucrul acesta l-a durut foarte tare încât şi-a jurat că îşi va duce la bun sfârşit misiunea, indiferent de necazurile pe care le va avea. A plecat cu desaga credinţei în spate, propovăduind cuvântul lui Dumnezeu, îndemnând oamenii să nu-şi lepede legea strămoşească, să nu cadă în mrejele otrăvite ale noii orânduiri comuniste. Urmărit de Securitate ca „instigator”, ajunge în repetate rânduri  să fie închis şi bătut în mod bestial, încât i-au rupt coloana vertebrală pe trei locuri. A făcut 15 ani de închisoare, trecând prin toate schingiuirile morale şi fizice practicate la Jilava, Aiud şi Gherla, alături de alţi martiri ai credinţei, precum marele iluminat al ortodoxiei, părintele Dumitru Stăniloaie. A stat în aceeaşi celulă cu distinşii preoţi şi profesori universitari Nicolae Mărgineanu, marele matematician din Cluj, Iancu Comăneanu, părintele Bocica, cu IPS Bartolomeu Anania, cu monseniorul Ghika, cu generali ai lui Ion Antonescu. A fost ameninţat de mai multe ori cu împuşcarea dar a scăpat pentru că avea o mare credinţă în Dumnezeu. La Baia Sprie,  unde a fost transferat la minele de plumb a fost supus unui tratament incredibil de suportat. A scăpat tot cu ajutorul lui Dumnezeu care l-a însoţit pretutindeni. Eliberat din închisoare în 1964, Onofrei Sălişteanu a continuat să propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu. În amintirea anilor petrecuţi în închisoare, a aprins o candelă a recunoştinţei, care arde nestinsă. A ars la Rebra, a ars la Ilva Mare şi în sihăstria din munţi unde a stat într-o colibă de scândură. Acolo în munţi a fost căutat de către cei cu diverse necazuri, văzând în el un adevărat vindecător de suflete. S-a stins din viaţă , deşi măicuţele de la mănăstire i-au dat tot ajutorul necesar, dar boala l-a răpus şi a fost înmormântat în liniştea munţilor, atât de aproape de Dumnezeu. Asemenea lui, au trecut prin grele încercări şi călugării Vasile Luncan şi Adrian Făgeţanu de la mănăstirea Piatra Fântânele. În lucrarea „Mărturisitori de după gratii” apărută în primii ani de după revoluţia din decembrie 1989 se află şi alte nume ale monahilor trecuţi printr-un lung exerciţiu de suferinţă.