Melania Cuc: Competiția, proba de foc a umanității

În ultima vreme se vorbește pro și contra despre competiție și mă refer aici nu doar la competiția școlară, la întrecerea sportivă, socială sau militară. Competiția cu noi înșine, ca indivizi. Ne antrenăm pentru un start care, odată luat în viață, nu mai ține cont de riscuri, dar mai ales de coordonatele psihico-biologice ale omului de azi. Ridicăm, sau ni se ridică, ștacheta mult prea mult, încât nu o dată primim o imagine falsă a ceea ce are cu adevărat valoros individul.

Națiuni întregi devin dependente de muncă, în detrimentul vieții sociale, al ritmului cultural, al somnului chiar. Pare o pantă pe care, odată pornind, nu mai reușim să punem frânele. Nu doar oamenii sunt atrași, prinși în capcana competiției pentru o hrană mai bună, pentru o casă mai mare, pentru o mașină senzațională sau doar pentru o bătaie pe umăr din partea șefului de cadre. Și în regnul animal disputa este acerbă; se poate ucide pentru apă, hrană, un habitat ferit de pericole iminente. Și cele mai cuminți plante se întrec, și ele fac tot ce pot pentru a-și păstra sau cuceri un loc în care să beneficieze de lumină, un teren în care să-și răsfire rădăcinile.

În zilele de azi, omul caută soluții și tot mai mulți observatori susțin că oamenii sunt aruncați prea devreme în competiția acerbă. Se caută variante pentru programele școlare – fără note, fără clasamente; dar oare aceste întreceri de inteligență, hărnicie și dăruire socială să stea la baza formării adultului de mai târziu, care va deveni, din convingere, sclav al propriilor convingeri? Adevărul este incomod și rareori se spune că competiția umanității a început odată ce omul a ieșit, a părăsit grota primordială.

Există un dicton vechi de când lumea: copilul care nu plânge nu primește hrană. Iată, plânsul ca mecanism este prima formă de competiție, printre primele revendicări ale nou-născutului. Ne naștem în medii diferite. Puțini indivizi ajung pe lumea aceasta cu lingurița de argint în gură. Viața este competiție. Dar ce facem noi cu acest drept la luptă pentru supraviețuire?

Unii reușim și îl transformăm într-un exercițiu de creștere personală, alții îl transformăm în frică pentru  ce ne-ar putea da sau lua ziua de mâine.

Eșecul personal nu mai este o etapă oarecare, trecătoare, remediabilă; a ajuns să fie o vină personală. Dacă nu ești atent la detalii și nu te înregimentezi în eșalonul favoriților, pierzi teren, iar la un singur gest societatea te și taxează. Nu vrei asta.  Tut e consideri un învingător, și îți supradozezi resursele cu care te-a trimis pe pământ mama-natură, Dumnezeu sau (și) alte spirite, dintre care multe sunt doar amăgiri.

Îmi amintesc cum, elevă fiind, mama, pentru a mă determina să învăț cât mai bine, nu mă lăuda; dimpotrivă, mă dojenea și mă compara cu cel mai bun elev din școală. Așa a fost crescută și ea, și așa a fost educată și toată generația mea și următoarele, care s-au succedat până în anii din urmă. Poate că nu întrecerea în sine este problema greșită, ci faptul că, dacă din varii motive nu reușim la un moment dat și o singură dată, suntem puși în genunchi la coji de nucă, metaforic desigur. Frica de eșec îți taie aripile, îți schimbă prioritățile.

O tensiune uriașă se regăsește și în lumea sportului. Iubim sportivii pentru performanța pe care noi nu am atins-o niciodată. Îi admirăm pentru medalii, dar când ei mai și pierd nu le suntem alături. În spatele aplauzelor se află ani de antrenamente istovitoare, accidentări, dureri trecute sub tăcere. Sacrificiul nu este glorificat, doar secundele prin care ne demonstrează că un ins oarecare este cel mai puternic. Da, marile rezultate cer renunțări pe viață. Dar unde se termină alegerea noastră liberă și unde începe constrângerea societății?

La rădăcinile sale antice, competiția a fost o formulă de supraviețuire prin pace, una civilizatoare. Jocurile Olimpice din Grecia Antică suspendau războaiele din acel spațiu geografic pentru a muta confruntarea umană pe stadioane și astfel orașele rivale își măsurau forțele fără să ucidă, fără să se distrugă la propriu. Întrecerea era în direct și cinstită.

Astăzi, însă, tot mai puțin se ține seama de reguli și sentimente.  Motivul unei lupte nu mai vine din disputa dintre indivizi și grupuri diferite, germenii competiției sunt pe viață și moarte și zdruncină continente. Nu doar la nivel global, ci și în politica neaoșă, în economia locală și națională, în viața publică în general, competiția este acerbă și nu prea mai ține cont de vechile reguli ale politicii, economiei… Când regulile jocului nu mai sunt respectate, competiția degenerează în conflict.

Războaiele sunt forma extremă a acestor greșeli umane. Războiul Rece, o competiție belicoasă, extrem de tensionată, a fost purtat decenii la limita distrugerii totale a omenirii. Erau două lumi care s-au măsurat, s-au întrecut etalându-și puterea unor arme tot mai năucitoare. Și totuși, atunci omenirea a spus: Stop! Nu s-a declanșat bomba atomică.

Desigur, nu s-a semnat pace pe o mie de ani, dar a fost un răgaz de liniște pe care l-am datorat fricii  teribile de Final. Frica, regulă nescrisă a confruntării, a salvat lumea pentru o vreme. Astfel, o competiție, indiferent de nivel, poate fi extrem de periculoasă, ia atunci când nu mai există reguli, competiția oricare ar fi ea devine fatală.

Și totuși, cu bune și rele competiția este și va rămâne motorul care ține lumea în continuă mișcare.