Memoria copilăriei în paginile unui roman

             Evocând universul fascinant al copilăriei pe care îl conduce după legea inimii şi glasul dreptăţii sale, scriitorul Leon- Iosif Grapini se întoarce în chip imaginar în ţinutul său natal de la poalele Ineului.  ,,Viaţa de la capăt’’, roman publicat în anul 2018 la Editura Paralela 45, alături de celelalte două intitulate ,,Capătul lumii’’ şi ,,Memorialul Cetăţii’’,  ieşite de sub tipar cu câţiva ani în urmă, alcătuiesc o trilogie a ceea ce înseamnă satul transilvan din prima jumătate a secolului trecut. ,,Viaţa de la capăt’’ îmbracă forma unui roman autobiografic, după cum consideră şi autorul, care înglobează elemente memorialistice, în special amintiri şi însemnări de jurnal, referindu-se la anii copilăriei, la faptele şi evenimentele însemnate din viaţa comunităţii văzute cu ochii copilului care descoperă şi înţelege treptat lumea înconjurătoare, toate filtrate prin mintea şi simţirea scriitorului. El nu îşi nominalizează satul, dar prin adâncimea mitică a poveştilor lui reproiectează  spaţiul şi timpul vârstei de aur, acea matrice existenţială care ne duce cu gândul la ,,Amintirile’’ lui  Ion Creangă. Romanul cuprinde mai multe povestiri, aparent independente ca formă, dar unitare prin conţinut, fără titluri sau numerotări, cum se obişnuieşte în scrierea acestui gen literar. Sintagmele de la începutul fiecărei micronaraţiuni sunt scrise cu majuscule,  structuri care ar putea fi considerate drept capitole, aşa cum, specific stilului său sunt frazele lungi, cu zeci de propoziţii principale, construite voluntar, procedeu rar întâlnit în literatura română, cu virgula care ţine locul liniei de dialog, cu ritmul alert al povestirii ce întreţine  suspansul, cu un protagonist care dilată şi comprimă descrieri, evocări ca un regizor care ştie să pună în acţiune eroi şi ipostaze inedite. Leon Grapini creează poveşti, multe dintre ele trăite de el însuşi, sunt poveşti ale familiei sale, ale satului cu oamenii şi înţelepciunea lor, cu metehnele lor, cu tradiţiile şi obiceiurile locale rămase puternic întipărite în memoria sa. Autorul surprinde figuri marcante ale copilăriei  : mama, bunica, prietenii de joacă, fierarul Leontin,  taragotistul Florea, lelea Zamfira, Anisia, bătrâna Marina, şoferul de autobuz, ,,domnii’’ de la recensământul animalelor şi altele. În aceeaşi ţesătură narativă se află conturată  casa părintească, uliţa satului, jocurile copilăreşti, Paştele, Crăciunul, prima zi de şcoală, momentul introducerii curentului electric, primul televizor,  filmul, prima eclipsă de soare, apariţia primului autoturism pe uliţa satului, trenul, cişmeaua, grădina cu pomi, fierăria, derdeluşul, cabanele muncitoreşti, tabăra şcolară, oraşul- staţiune, dar şi evenimentele culturale, ştiinţifice sau istorice petrecute în acest spaţiu magic uitat de timp şi de lume. Cartea  are destule elemente definitorii pentru a fi numită o monografie a spaţiului natal, dar şi una spaţiului interior, al sufletului, cu spectre şi intensităţi  din cele mai variate. Criticul clujean, Irina Petraş subliniază că cele trei romane ale scriitorului sunt ,,Vaste panorame etnografice’’. Şi pe bună dreptate, ele reflectă viaţa satului ardelean în care scriitorul a trăit şi simţit ,,traiul ţărănesc” . Substanţa epicului său rezidă în fluxul liber al amintirilor, în dozarea anticipării şi întreţinerea suspansului, permanenta raportare la cititor, căruia i se adresează într-un mod respectuos şi afectiv, intervenind cu explicaţii pentru orice nedumerire : ,,nu vă impacientaţi, să ne întoarcem la ale noastre, nu-i aşa, despre asta ne vom opri mai încolo, etc’’. Discursul naratorului se contopeşte cu cel al copilului de altădată şi rareori scriitorul mai poate rosti câte o frază, un comentariu sau o ironie mai sprinţară. Autorul se află în diferite ipostaze ale povestirii : martor, personaj şi narator, autointitulându-se ,,copilul din poveste, copilul cu ochi albaştri şi bucle de aur, protagonistul cărţii noastre’’. Umorul şi vorbele de duh se întâlnesc foarte des în textul său. Din punct de vedere lingvistic, Iosif Grapini este un bun cunoscător al graiului năsăudean pe care îl integrează cu meşteşug  în creaţia sa. Regionalismele şi chiar arhaismele, expresiile populare, proverbele şi zicătorile, alături de alte elemente lingvistice autohtone asigură textului o autentică oralitate. Cursivitatea frazei, înnobilată de ineditul ei, dă o notă de curiozitate, de frumuseţe şi de atracţie spre lectură. Viaţa de la capăt este un roman cu titlu captivant, un roman al căutărilor de sine ,,de recuperare şi de creare a unui spaţiu magic, pierdut, un spaţiu al copilăriei şi al satului transilvan’’.