Memoriile unui pribeag

„Omul cu inelarul retezat” (Editura Charmides, Bistrița, 2014) este genul acela de roman concentrat în jurul unui singur personaj. Fermecător, complex, cu o poveste de viață seducătoare, Dan Șuteanu (numele pare cumva predestinat...) constituie un soi de model al vieții ilicite, aventuriere chiar și în perioada comunismului. Personaj neobișnuit, ce stârnește curiozități și (nevoi) narative, bucuria de a-i face cunoscută povestea.
Iese în evidență, încă din debutul textului, caracterul cumva confesiv, intim al textului. Autorul recurge la o prezentare amplă, minuțioasă în ceea ce privește anumite aspecte, a unor personaje, locuri, trasee existențiale. Dar să nu ne amăgim, esența acestui roman se găsește, în ciuda excursurilor (interesante în sine, unele putând constitui subiecte pentru alte narațiuni ale autorului...) în insolitul personajului la care făceam referire.
Roman picaresc din unele puncte de vedere, „Omul cu inelarulretezat” ne poartă prin lumea „underground” a târgurilor și talciocurilor din județul nostru și din țară, dar și prin Europa văzută cu ochii celor care multă vreme s-au ocupat cu „alba-neagra”. O lume pestriță, insolită, al cărei unic scop era câștigul, „jecmenitor” sau „jecmenit”. Astfel că poveștile din bucătăria interioară a acestei lumi au o savoare aparte, atât ca limbaj, cât și ca fire epice.
Urmărind traseul existențial al personajului-povestitor, ne trezim scufundați în universul acesta atipic, populat de o serie de personaje ieșite din comun. Desigur, limbajul este un aspect esențial în atari demersuri narative, element pe care Icu Crăciun îl stăpânește impecabil. Argoul este aici la el acasă. Descriindu-și scurtul popas la pușcărie, Șuteanu spune: „În două săptămîni am curățat de țigări penale toți șmecherii cu legitimații puși la secret în ‹‹salon›› ca și mine, familiarizîndu-mă rapid cu ei; alergători, revizori de buzunare, găinari zaharisiți cu vizete-n gură, șplingari (n.m., spărgători de locuințe) versați, bahausiști multirecidiviști (n.m., cei condamnați cu tulburarea ordinii și liniștei publice), hoții de mărunțișuri – bojogarii sau ciupitorii –, buticarii – cei care furau din magazine. Pînă și sticleții îmi rămîneau datori.” (p. 116)
Înzestrat cu inteligență, personajul nostru este un martor deosebit de interesant al acestei lumi. Privește cu un ochi critic societatea, reușind să identifice rosturile care fac societatea degradată să funcționeze, dar și pârghiile pe care trebuie să le utilizeze în prestarea jocului „alba-neagra”. „Nu-i ușor să ții sub control cel puțin un sfert din piață și să fentezifiecare ins curios creîndu-i iluzia unui eventual cîștig.” (p. 81) De aceea, dincolo de a fi un personaj fascinant, Dan Șuteanu este un martor al lumii în care trăim, ochiul prin care este privită societatea ingrată ante- și postdecembristă.
Desigur, la cele menționate mai sus contribuie în mod semnificativ caracterul oral al textului. Asta face ca întreg romanul să capete o aură de veridicitate ce ține curiozitatea cititorului trează. Povestea aceasta, mai degrabă spusă, decât scrisă, este una dintre acele mărturii (din interior) ale unei lumi ilicite, de subsol, despre care știm că există (uneori ne parvin dinspre ea povești denaturate prin intermediul presei), dar cam atât.
Un aspect esențial, aș spune eu, de care trebuie să ținem seamă în demersul de a pricepe textul și personajul său central, este cel etic. Există două lumi între care pendulează Dan Șuteanu: cea a stabilității (morale), a preceptelor, a „normalului” social și cea ilicită, derizorie, instabilă. Părinții Adelinei sunt cei care tranșează fără milă condiția „pețitorului” ingrat (Șuteanu), clarificând în același timp granițele ce nu ar trebui încălcate: „(...) moralitatea dumitale lasă de dorit. Ești un om fără căpătîi, n-ai un serviciu stabil, o meserie, umbli de colo-colo ca derbedeii, ocupându-se cu jocuri de noroc nedemne de familia noastră.” (p. 98)
Dar, pe negândite, familia se transformă în zbuciumul existenței personajului nostru, într-un veritabil „axis mundi”. Femininul (soția!) are un rol esențial, aș putea spune, în traseul existențial al lui Șuteanu, recuperator chiar, salvator. Astfel că gestul sacrificial din finalul romanului (inelarul retezat) trebuie interpretat, fără îndoială, prin perspectiva morală, a individului care și-a descoperit rostul existențial. Întrebat cum s-a simțit în străinătate, personajul va răspunde sincer, semnificativ: „Ca un pribeag liber între oameni și locuri necunoscute. Dar acu, chiar dacă sunt singur, nu mă simt izolat, în sfârșit pot spune că aparțin acestui loc.” (p. 180)