Mircea Popa: Crăciunul de altădată

Sărbătorile de iarnă începeau cu Crăciunul și se terminau la Bobotează, când umblam cu Chiralesa. Erau atât de mult așteptate, încât noi copii începeam să ne bucurăm de ele de pe la mjlocul lunii decembrie, când ne adunam pe echipe și prietenii să învățăm colinde, să pregătim Steaua și îmbrăcămintea Crailor, apenfru Vifleiem, adăugându-le fel de fel de panglici ci=olorate. Trebuie să precizez că eu am copilărit pânmă la 7 ani, adică la  vârsta școlii, în comuna Lazuri de Beiuș, din Bihor, satul de baștină al  tatălui, pe care bunica l-a purtat la învățătură la Beiuș, spre a-l face preot în sat, în timp ce ceilalți patru frați ai lui au fost dați la școla CFR din Oradea. La Laziuri o aveam pe bunica pe lista de colindat , dar și pe mătușa Savetă, sora  Tatei, căsătorită cu un țăran vredinic, Filip, cu care a avut 11 copii, fiind  recunoscută de stat ca  mamă eroină. De la această mătuă aveam două verișoare, pe  Bina (Sabina) și Mărioara, și un băiat Mitrea,  cam de vârsta mea, cu care mergeam la colindat de la unii la alții. Aici colindam numai la rude, întrucât  tata spunea că suntem prea mici pentru a hoinăiri, eu și sora mai mare cu doi ani ca  mine,  noaptea prin sat. Zona Beiușului e recunoscută pentru folclorul ei bogat și divers,  de unde au ieșit la iveală mai multe Florici, dar și sora  poetului Pituț, al cărui sat nu era departe de al meu (cântăreața Flintașu), iar  mai târziu, la liceu am avut-o colegă de clasă pe Florica Ungur. Portul țărănesc era purtat cu disticție și cu nelcoșie ( mândrie) de fete, care aveau  bundițe și cojocuțe  frumos împodobite  cu cusături colorate, o zgardă de mărgeluțe mici la gât și și cămeși fetești cu fodre largi la mâneci. Tocmai când  trebuia să încep școala, tata s-a mutat într-o altă zonă a Bihorului, lăsând  în urmă Valea Crișului Negru, unde a copilărit  și  a urmat Liceul „Samuil Vulcan”  la Beiuș  și Teologia la Oradea (unde l-a avut dascăl pe scriitorul Eugeniu Sperantia), și s-a stabilit pe Valea Bistrei, în comuna Bogeiu (de unde era originar Laurențiu Hdorog, directorul Casei de Cultură a Studenților din Cluj), unde am fost coleg de clasă cu una dintre surorile lui (Anușca) și cu verișoara sa Măriuca,  șașcoala primară din sat, apoi la cea gimnazială de la Popești. Școala noastră de la Popești se afla înstalată într-un castel celebru aparținând abației de Melk  din Austria (acolo unde se petrece acțiunea din Numele Trandafirului de Umberto Eco), după cum  satul vecin Ciutelec,  intermediar între Bogeiu și Popești, poseda un frumos castel rocoro al celebrei familiei Rotschild, care este în picioare și astăzi. La cele  două fete Hodorog, mergeam la colindat în fiecare an, tatăl Măriucăi fiind și  epitropul tatei la biserică. Măriuca a fost și prima mea dragostea din zorii prunciei, pe care o răsfățam ducându-i bucăți frumos împodobite de turtă dulce, aduse de ai mei ce la târg, ascunse bine să nu mă vadă cei din casă, deoarce bucuria dăruirii era pentru mine mai presus de orice taină copilărească.  Când veneau sărbătorile, cumpăram hârtie colorată din care  împodobeam  Steaua, iar în unii ani în care am umblat cu Vifeiemul,  confecționam coifuri și  înfășuram săbiile crailor ca să fie cât mai strălucitoare.  Mergeam apoi de la unul la altul,  pentru repetiții și învțări de colinde, după ce ne împărțeam rolurile, și se încheia disputa pentru crai, întrucât niciunul nu voia să fie Irod.  Când am intrat la școală, în septembrie 1947, am cântat Imnul Regal, apoi al Republicii,  învățătoarea punându-ne să recităm  poezii pentru Stalin, la toate serbările școlare, ca apoi să ne sfătuiască să nu mergem nici la colindat,  fiind un obicei burghez și înapoiat. În ciuda acestor sfaturi,  noi am continuat să ne vedem de-ale noastre și în curând am trăit și bucuria când ni s-a adus la cunoștință  în careul școlpi, moartea marelui tartor sovietic, care mi-a marcat toată  copilăria, întrucât la biblioteca școlii, pe care o frecventam cu asiduitate, am fost alimentat doar cu cărți sovietice,  cum ar fi Tânăra Gardă, romanul Stiletul, parcă de Râbakov,  O pânză-n depărtare și un roman al lui Babaievski cu titlul Cavalerul stelei de aur. Îmi pare rău că acum aduc aminte despre aceste lucruri aici, dar și ele au făcut parte din viața mea de școlar,  ca și plecarea la colindat, în ciuda tuturor opreliștilor tatălui, că-l fac de rușine în fața oamenilor din sat. Când ajungeam la primii săteni de la marginea satului, am întâlnit cazuri când îi găseam în fața cuptorului de pâine,  că nu-și terminaseră încă treaba, iar la alții dădeau câinii să ne sfâșie. Într-o iarnă, mai moale, am luptat cu noroaie cumplite, care ne-au umplut ghetele de noroi și pantalonii până la genunchi, iar în alta, gerul a fost atât de cumplit, încât după ce am trecut în fugă pe la casele din centru, am renunțat a mai umbla  hai-hui, că eram înghețați bocn. În general  oamenii ne așteptau cu bucurie, umplânduă-ne străicuțele  cu nuci, colaci, mere, moșocoarne (un fel de brânzoaice) iar alții ne dădeau și ceva pițule, pe care le împărțeam între noi  când terminam.   Bucuria noastră era că alergam prin sat sub un  cerul plin de stele, luminos și curat și iar aerul rece  ne biciuia sângele din vine,  mai ales că  pe parcurs ne întâlneam cu alte cete de colndători, ale căror glasuri răzbăteau pe ulițe, iar „O ce veste minunată”  răsuna peste  tot  prin sat vestind tututor nașterea Mântuitorului.   Pentru oameni primul anunț important al sărbătorilor era dat tocmai de acești mici colindători, întrucât erau și  cete de flăcăi mari care mergeau la fetele cu care se vedeau la horă, dar care apăreau mai târziu.   Ine n-a copilărit la sat  nu știe ce e bucuria sărbătorilor de Crăciun și de Anul Nou, când se umbla cu sorcova și când întreaga comunitate a satului trăia la unison,  farmecul sărbătoresc al colindelor, stropite cu un pahar cu vin și onorate cu bucatele domnești date de porcul proaspăt tăiat.  Colindele noastre sunt cele mai frumoase din lume și multe dintre ele vin din timpii imemorial al întâiului creștinism, când refrenul de „Lerui-Ler”, amintește de timpurile împăraților romani  (Aurelian), ele fiin d purtătoare ale marii noastre arhaități poulare.  Evlavia reliogității creștine pe care o trăim la slujba de a doua zi din biserică, petrecerea de neuitat care urma acasă, cu jumări, cârnați, cartaboși, cu  sângerete și maioș, cu cornulețele numite haioș, făcute cu osânză crudă din porcul proaspăt tăiat, ( nu era familie în sat care să nu taie la Ignat sau înainte de Crăciun, porcul care oferea slănina de peste an,  și toba  cu mare trecere, așa cum știau doar câțiva maeștri în ale preparatului bunăților de  porc, păstrate până astăzi în memoria noastră  culinară de extraodinară diversitate). Marea sărbătoare la care ne rugam în  biserică  adăuga petrecerea neuitată din  familie, când noi toți copii trăiam alături de părinții noștri bucuria că existăm, iar masa plină de bunătăți ne oferea certitudinea că de fiecare dată Crăciunul viitor va fi și mai bun, mai darnic, mai curat, mai încărcat de vrajă și de puterea credinței în  ziua de mâine și în viitorul nostru.