Mozaic cultural – o carte a memoriei vii și a solidarității umane. Ioan și Lucreția Mititean – între jurnalism, educație și etica responsabilității culturale

Volumul Mozaic cultural, semnat de Ioan și Lucreția Mititean, se înscrie într-o tipologie editorială tot mai necesară în cultura contemporană românească: aceea a cărților-document, a scrisului de mărturie, în care experiența individuală se convertește într-o arhivă morală a comunității. Cartea nu este un simplu colaj de texte, ci o construcție coerentă, polifonică, în care jurnalismul, memorialistica, eseul reflexiv și notația confesivă se împletesc într-un demers de recuperare identitară.

Titlul Mozaic nu este întâmplător. El funcționează ca o cheie hermeneutică a întregului volum: fiecare text reprezintă o piesă distinctă, dar integrată într-un ansamblu mai larg, care recompune imaginea unei lumi culturale locale – Năsăudul și Ținutul năsăudean – proiectată însă într-un orizont național și axiologic.

Personalitatea lui Ioan Mititean domină volumul prin forța exemplului moral și prin consecvența unui destin pus în slujba scrisului și a cetății. Cele peste 3600 de articole publicate de-a lungul a mai bine de patru decenii echivalează nu doar cu o performanță cantitativă remarcabilă, ci mai ales cu o vocație a implicării totale. Scrisul său se definește printr-o empatie constantă față de oameni și evenimente, prin atenția acordată fiecărui fapt cultural, educațional sau civic care structurează viața orașului Năsăud.

În acest sens, Ioan Mititean se înscrie într-o tradiție a jurnalismului cultural militant, apropiată de modelul interbelic, în care presa era o formă de pedagogie socială. Așa cum observa Gabriela Nedelcu Teodorescu, autorul este „un suflet în sufletul neamului său”, un intelectual care rămâne deliberat în umbră pentru a pune în lumină valorile celorlalți.

Textele sale din Mozaic cultural sunt animate de o etică a responsabilității: nimic din viața comunității nu este minor, nimic nu trebuie lăsat să se piardă în uitare. De aici rezultă caracterul documentar al volumului, dar și dimensiunea sa afectivă, profund umană.

Complementară și în același timp autonomă, prezența Lucreției Mititean conferă volumului o dimensiune reflexivă și confesivă aparte. Fost cadru didactic cu o activitate de peste patru decenii, autoarea își transferă experiența educațională în scris, într-o manieră caracterizată de modestie, rigoare morală și sensibilitate.

Textele sale evocă satul natal, Borleasa de pe Valea Țibleșului, traseul formării intelectuale, viața în internate, apostolatul didactic și atașamentul față de valorile tradiționale ale școlii românești. Scrisul Lucreției Mititean se distinge printr-o dimensiune sapiențială: fiecare pagină este traversată de ideea datoriei față de celălalt, față de comunitate și față de adevăr.

Una dintre cele mai consistente și relevante secțiuni ale cărții este cea dedicată perioadei pandemiei, intitulată sugestiv Singurătatea în doi. Aici, volumul depășește cadrul local și capătă valoare universală. Meditația asupra izolării, a fragilizării relațiilor interumane și a degradării comunicării autentice este realizată cu luciditate și profunzime.

Singurătatea nu este prezentată ca absență a celuilalt, ci ca o criză a sensului și a relației. În contrapunct, autorii propun solidaritatea, credința, munca, lectura și scrisul ca forme de rezistență spirituală. Dimensiunea creștină a reflecției conferă textului o notă de speranță și de echilibru interior, evitând patetismul sau lamentația.

Mozaic cultural este, în ultimă instanță, o carte despre valori: prietenia, solidaritatea, cultura, educația, credința, memoria. Fie că este vorba despre evocarea unor personalități culturale, despre lansări de carte, despre ASTRA, despre presa locală sau despre relațiile umane în timp de criză, volumul funcționează ca un act de conservare a unei lumi amenințate de uitare și superficialitate.

Prin această carte, Ioan și Lucreția Mititean își afirmă nu doar identitatea de autori, ci și rolul de conștiințe morale ale comunității. Mozaic cultural nu este doar o lectură necesară, ci și un model de asumare intelectuală, demonstrând că scrisul poate fi, încă, o formă de slujire.

Al.Florin Țene