O nouă ediție din opera lui Pavel Dan

După Blaj, Turda, Cluj era necesară și o antologie despre relațiile lui Pavel Dan cu Tulcea și ecourile acestui popas biografic în scrierile sale. Această sarcină, așa cum era de așteptat, și-a luat-o prozatorul Aurel Podaru, „consăteanul” lui Pavel Dan și editorul pasionat și competent al operei acestuia.
La Tulcea, Pavel Dan vine de două ori – prima dată în anul școlar 1923/1924, când era în clasa a V-a de liceu, probabil și pentru că aici era profesor unchiul său – Paul Dan și poate pentru că taxele școlare erau mai mici. A doua oară, în anul școlar 1926/1927, când era în ultima clasă de liceu și este eliminat de liceul din Turda pentru că alături de alți colegi a rămas la bal, după ce programul de dans fusese întrerupt abuziv de către un profesor, la insistențele unui pedagog ranchiunos, gelos și răzbunător.
La ”Scrierile tulcene”, ediția reproduce, povestirea ”Pedagogul”, ”Pagini de jurnal”, ”O scrisoare către Eugen Giurgiu” și ”O precizare asupra unui episod din viața lui Pavel Dan”. Lui Pavel Dan, ardelean prin toată formația sa spirituală, nu i-a plăcut la Tulcea, unde s-a simțit un surghiunit, și unii biografi compară cred, exagerat acest moment biografic al prozatorului Câmpiei Transilvaniei cu amarul exil la Pontul Euxin al poetului latin Ovidiu. Povestirea ”Pedagogul” – dincolo de unele detalii geografice și toponimice tulcene, readuce atmosfera din perioada liceului de la Turda. Interesante sunt paginile de ”Jurnal”, în care apare obsesiv dorința de a munci, de a scrie, de a se impune în literatură; îl chinuie premonitoriu gândul bolii și dorul după Ardeal, după locurile natale, casa părintească și după buna sa mamă, căreia îi dedică rânduri impresionante prin înțelegerea suferinței acesteia pentru bunăstarea familiei: „Tulcea, 5/IV, 1927/ Sunt o plantă răsădită prea târziu. Nu m-am prins. Sufletul meu e plin de Ardeal. Acolo e muzică, acolo e poezie, acolo-s munți și râuri, sate și oameni mai buni și mai frumoși. Acolo și păsările cântă mai drăguț și parcă mai senin. Acolo e sufletul meu…”
”Tulcea, 23/II, 1927/ Să ies la aer, să fug dintre zidurile acestea negre, să alerg în Ardeal, să văd pe mama mea… Știu că e bolnavă de multă vreme, știu că munca și mizeria au nenorocit-o. Și, când o văd, îmi apare întreagă icoana mizeriei din casa noastră. Văd cât a muncit această bătrână, cât timp tata era în America. Cum căra sacii ca un bărbat, lucra la satul întreg pentru o coajă de pâine pentru ca să nu cheltuiască pământul și să ni-l lase nouă – cât muncea”. Tot din „dorul după Ardeal” îi scria prietenului și colegului său Eugen Giurgiu, viitorul său cumnat, spunându-i că-i va urma sfaturile în privința grijii pentru sănătate; iar un alt coleg de liceu, Ion Cerghizan, aduce „o precizare” în legătură cu împrejurările eliminării lui Pavel Dan de la liceul din Turda.
În secțiunea a doua, intitulată ”Tulceni pe urmele lui Pavel Dan la Tulcea”, profesori și publiciști locali aduc detalii despre episodul tulcean din viața prozatorului, care în ciuda atâtor amărăciuni și frustrări, „înseamnă - după aprecierea lui Ion Chinezu – un popas rodnic pentru Pavel Dan: singurătatea și depărtarea sunt o bună școală de meditație autocritică…”. O demonstrează paginile jurnalului, document nu numai autobiografic ci și sufletesc, schițând liniile unui prozator care a avut cultul muncii, al scrisului îndelung elaborat.
”Corespondența din Tulcea”, îl vestește pe Aurel Podaru că în orașul de la porțile Deltei s-a înființat un centru de documentare și cercetare Pavel Dan, consemnat cu satisfacție de editor.
Antologie și contribuție documentară, recenta ediție arată că interesul pentru opera lui Pavel Dan în lumea școlii contemporane este unul îmbucurător.