Pr .Vasile Beni: Cunoaşterea lui Dumnezeu în împrejurările concrete ale vieţii

Textul Evangheliei Duminicii a noua după Rusalii: „Şi îndată Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui, pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor. Iar dând drumul mulţimilor, S-a suit în munte, ca să Se roage singur. Şi, făcându-se seară, era singur acolo. Iar corabia era acum la multe stadii departe de pământ, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare. Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă şi de frică au strigat. Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi! Iar Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă. El i-a zis: Vino. Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Iisus. Dar văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă! Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Şi suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul. Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Şi, trecând dincolo, au venit în pământul Ghenizaretului”(Mt.14,22-34).

Dragii noştri credincioşi!

Întâmplarea cu Petru este istoria fiecăruia dintre noi – tineri sau bătrâni, învăţaţi sau mai puţin învăţaţi, bărbaţi sau femei. Fiecare dintre noi călătorind pe cărările vieţii avem parte de obstacole, eşecuri, insuccese, dezamăgiri sau încercări. Şi cred că atunci privim mai cu atenţie spre Dumnezeu rugându-L să ne ajute. Şi trei ar fi învăţăturile la care aş dori să poposim în cele ce urmează referitoare la cunoaşterea lui Dumnezeu, o scurtă pildă şi concluzie.

1.   Calea naturală de cunoaştere a lui Dumnezeu. Se numeşte aşa fiindcă pleacă de la noi spre Dumnezeu, adică de la observarea naturii şi a fenomenelor care se petrec în ea, toate considerându-se ca avându-şi ultima cauză în lucrarea creatoare a lui Dumnezeu, şi astfel putându-se atribui lui Dumnezeu însuşiri corespunzătoare, ca: înţelepciune, atotputernicie etc., întrucât totdeauna efectele arată sau spun minţii dornice de cunoaştere ceva despre cauza care le-a produs. „Universul mă încurcă/ Şi nu pot gândi măcar/ C-ar putea exista ceasul/ Fără un ceasornicar’’(Voltaire).

2.   Calea supranaturală de cunoaştere a lui Dumnezeu. Pleacă de la Dumnezeu spre oameni şi este cunoaştere prin Descoperire sau Revelaţie divină, începând cu Revelaţia din paradisul pământesc, făcută primilor oameni, continuând în Vechiul Testament, prin patriarhi şi prooroci, şi desăvârşindu-se prin Însuşi Fiul lui Dumnezeu întrupat, Iisus Hristos. „După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin prooroci, către sfârşitul acestor vremuri ne-a grăit nouă prin Fiul” (Evr. 1,1).

          Cele două căi, naturală şi supranaturală, de cunoaştere a lui Dumnezeu există, fireşte, după voinţă dumnezeiască şi, ca urmare, stau în strânsă şi armonică legătură între ele şi niciodată în opoziţie, ci sprijinindu-se şi completându-se reciproc, dar cea supranaturală este superioară celei naturale.

3.   Cunoaşterea lui Dumnezeu în împrejurările concrete ale vieţii. Oprindu-ne fiecare dintre noi la propria noastră persoană, am putea spune că îl cunoaştem pe Dumnezeu prin acţiunea Sa providenţială pe care a avut-o faţă de noi, uneori dăruindu-ne bunuri, alteori privându-ne în chip pedagogic de ele.

    În această călăuzire a lui Dumnezeu, cunoaştem practic bunătatea, puterea, dreptatea, înţelepciunea şi marea răbdare a Lui cu noi, ca şi grija Lui atentă faţă de noi şi planul lui Dumnezeu cu noi. În această cunoaştere eu nu-L cunosc în general pe Dumnezeu ca pe Creatorul şi Proniatorul a toate, ci Îl cunosc în grija Lui specială pentru mine.

          Îndeosebi împrejurările grele produc în noi o sensibilizare mai acută şi o subţiere a fiinţei noastre pentru viaţa religioasă. Ele fac sufletul mai sensibil pentru prezenţa lui Dumnezeu, care are un plan deosebit cu mine, ele mă împing la o rugăciune mai simţită către El: „Întru necazul meu către Domnul am strigat şi m-a auzit” (Ps. 119,1). Atunci când ne rugăm mai insistent, îl percepem ca pe o Persoană atotbună, care nu rămâne indiferentă la necazurile noastre, iar  cunoaşterea noastră despre Dumnezeu este în acelaşi timp şi o cunoaştere a noastră înşine, a limitelor şi neputinţelor noastre.         

 Cunoaşterea lui Dumnezeu în împrejurările concrete ale vieţii este cunoaşterea prin care vedem marea Sa iubire faţă de noi, ca şi pe Creatorul, Proniatorul şi Mântuitorul nostru.

O pildă ne spune că un pustnic a început să cârtească împotriva lui Dumnezeu: „Doamne, te-am văzut la bucurie că m-ai ajutat, dar în clipele cele mai grele nu ai fost cu mine. Şi a zis Domnul: ca să vezi că te-am ajutat, uită-te în spate pe drumul vieţii. Ce vezi? Două urme: sunt urmele paşilor tăi. Acum uită-te în dreapta ta. Ce vezi? Alte două urme – sunt urmele paşilor Mei şi atâta timp cât le vei vedea să ştii că Eu sunt cu tine, de-a dreapta ta. Şi a văzut multă vreme pustnicul de-a dreapta sa cele două urme. Dar a avut de trecut pustnicul prin necazuri, greutăţi, prăpastii şi printre tâlhari şi s-a uitat în dreapta sa, dar n-a mai văzut urmele. Şi a zis pustnicul către Dumnezeu: Doamne, n-am greşit când am zis că atunci când îmi era mai greu nu erai cu mine. Şi i-a răspuns Dumnezeu: atunci viaţa ta era în pericol, dar urmele paşilor erau urmele paşilor Mei, pentru că atunci tu erai în braţele Mele”(pr. Stelian Tofană).
      În foarte multe clipe suntem la situaţii limită şi nu de puţine ori trecem prin greutăţi, necazuri, încercări şi suferinţe, dar să nu uităm cerem ajutorul bunului Dumnezeu, strigând ca şi Petru: „Doamne, scapă-mă!” Amin!

Pr.Vasile Beni