Olimpiu NUȘFELEAN: Marea nu poartă mască

Deși am ajuns la mare (la Marea Neagră, acea întindere de ape din bazinul geomorfologic pontic) spre sfîrșit de sezon (și nu pentru prima dată într-o asemenea perioadă), inspirat de momentul (istoric) pandemic prin care trecem, m-am întrebat dacă marea poartă mască. Întrebarea este retorică, sau poetică, sau ludică, luați-o cum vreți, dar nu cred deloc că e gratuită. Marea la care mergem pentru relaxare sau chiar orgolioasă bronzare nu mai este de multă vreme doar o vastă întindere de apă stătătoare, adâncă și sărată, ci, personificată în fel și chip, un Personaj cu care purtăm cele mai diverse dialoguri. Prezentă mereu în gîndurile și viețile noastre, ne tentează cu depărtările ei, ne creează nenumărate rute maritime cu ajutorul cărora să descoperim lumi sau să ne asigurăm traiul zilnic, ne-a arătat mii de ani la rînd că lumea e mai mare decît o consideram noi, ne încîntă cu răsăriturile de soare sau cu răsăriturile de lună (le-ați prins, ați fost atenți la ele?), ne răsfață cu șoaptele valurilor și ne încearcă temeritatea cu furtunile ei, ne spune necontenit ce e existența, ce e omul în acest univers pe care el, omul, încearcă să pună stăpînire… E discretă sau măreață, prietenoasă sau înfricoșătoare, depinde cu ce… intenții ne apropiem de ea.
O fetiță se joacă cu valurile mării. Valurile sînt mici acum, se preling și urcă înspumate pe nisipul plajei, deloc amenințătoare. Cînd vine valul, fetița se retrage repede, dansînd, făcînd tot felul de figuri, glumind, strigînd provocator și triumfător: „Mare, nu mă prinzi! Nu mă prinzi!...” Marea îi atinge degetele de la picioare, dar nu apucă să-i cuprindă gleznele deoarece fetița se retrage repede. „Mare, nu mă prinzi! Nu mă prinzi!...”, repetă veselă. Și marea nu o prinde. Marea se joacă, ghidușă și ea, cu fetița. Deși în ziua cînd sosim la… mare, deasupra unei plaje elicopterul SMURD caută un copil dispărut în valuri de vreo trei ore. Recepționera de la pensiunea scriitorilor ne spune că în ziua respectivă au dispărut în valuri vreo șapte oameni. N-am aflat cîți au fost salvați. Pentru că au fost (și) salvați. Cu marea nu te poți juca decît respectînd anumite reguli. E mai… categorică decît Covidul. Dar nu-i încărcată de conotații negative, precum virusul. Își arată puterea pe măsura omului care se pune cu ea. Devine riscantă cînd omul își întrece propria măsură. De ce ar purta mască? Nu-și pune mintea cu Covidul. Dar nici Covid-19 cu ea.
Marea nu poartă mască. E imprudentă, asemenea oamenilor care se înghesuie pe plajele ei? Am văzut – la fața locului sau din știrile difuzate de presă – oameni înghesuiți pe plaje, ignorînd reguli și restricții determinate de pandemie. Ce exprima o asemenea ignoranță? Încrederea că aerosolii marini înving aerosolii purtători de viruși? E o variantă de răspuns. Reacție persiflantă la bîlbîielile decidenților în administrarea situațiilor provocate de molimă? Nepăsare sinucigașă în condițiile în care stresul vieții îți afectează raționamentele? Nepăsare veselă întreținută de operatorii din turism, dornici să-și asigure cîștiguri în orice condiții? Mai sînt și alte întrebări? Desigur. Numai că marea nu cultivă imprudența. Nu-i încurajează pe cei care merg la pescuit cu bărci sparte. Nu-i aplaudă pe cei care se avîntă în larg fără să fie stăpîni pe înotul lor. Numai cei tari de fire sînt îngăduiți să locuiască pe insule pustii. Le oferă luciul apei și vraja furtunilor celor plecați în călătorii, dar îi lasă sorților eșuării dacă nu știu să se orienteze după stele. Este alături de cei care prețuiesc buna cunoaștere a lucrurilor. Nu le oferă nimic important celor care n-au respect față de lumea în care trăiesc. Poate doar mici plăceri smulse disperării. Disperării de a nu știi pe ce lume trăiesc.
La mal, într-o zi însorită, valurile, din nou potolite, încearcă să arunce pe nisip o mască abandonată. O frămîntă fără rost, vădit considerată inoportună. Pare o meduză moartă, cu care adîncimile nu mai au ce să facă. Marea nu are nevoie de măști. E francă, directă, tandră și măreață, neînvinsă de nici un secol, orice încărcătură de evenimente atroce ar fi avut acesta. Marea n-are nevoie nici de măștile noastre. Pe orice chip le-am purta. Și marea nu se împacă deloc cu ignoranța noastră, pe care, însă, o cultivăm cu tot mai multă nonșalanță. Masca frîmîntată de valuri nu-și găsește deloc o metaforă revelatorie. E un lucru inutil, aruncat inconștient în apele salmastre, devenit deodată ceva urît. O prezență indecentă, așa cum devine comportamentul nostru cu fiecare zi ce trece, tot mai indecent, scos din contextul etic. Ca, așa cum am zis puțin mai înainte, o meduză moartă. Ignoranța noastră produce mereu asemenea imagini. Plaje acoperite de hîrtie și plastic. Unde crezi că ai găsi un locușor mai ferit, descoperi mormanul de gunoaie. În producerea de gunoaie sîntem experți.
Dar nu doar plajele cunosc mizeria umană. Evident și cea sufletească. Într-un periplu spre și de la mare, treci prin „peisaje” dintre cele mai frumoase. Unele îți taie respirație. Și descoperi cele mai dezolante imagini. Omul nostru pe unde trece nu lasă amprenta civilizației, ci pe cea a prostiei. Comportament de cocalar: pretențios și iresponsabil. Înaintez pe un drumeag de munte ce urmează un pîrîu săltăreț, ascuns de crengile copacilor înalți, răcoros, spre o cascadă numită minunat și pe marginile drumului și ale pîrîului dau la tot pasul de șervețele de la cornetul de ciocolată sau de alte utilizări, pahare de plastic, pungi de hîrtie sau de plastic, chiar măști aruncate, tot felul de „resturi”. Cine să le adune? Vînturile, valurile, ploile de munte, timpul aliat cu individul… Nu poți pretinde primăriilor să se ocupe și de așa ceva. Au destul de lucru cu electoratele. Și dacă ar planta niște tomberoane, le-ai vedea ascunse în aceeași mizerie… În fața unor asemenea comportamente periculoase, ce rost are să mai porți mască? Prea multe pericole ne înconjoară ca să luam seama la o banală mască anticoronavirus. Hm!... Mare greșeală. Iar marea, ce rost ar avea să se mascheze în fața noastră? Sau noi, cu măști în fața ei? Ne știe cine sîntem și ne ia așa cum sîntem. Numai noi nu prea știm cine sîntem. Și nu ne străduim deloc să aflăm. Ne construim tot felul de false identități, purtăm tot felul de măști, nu doar antipandemice, și ne mulțumim cu această stare. Cu această condiție de… om nepăsător. Al secolului 21!...
Am mai pomenit de sloganul guvernamental: „Poartă mască. Arată că îți pasă!” De fapt, „rumânul” poartă mască mereu. Poartă tot felul de măști. De cînd se știe. Numai că, pentru el, sloganul sună cam așa: „Poartă mască. Arată că NU îți pasă!” Prin comportamentul său, omul călătoriilor imprudente prin viață încearcă mereu să arate că NU îi pasă! El e deasupra tuturor regulilor sociale. Indecent în tot ce face. Așa că o mască în plus nici nu-i mai spune mare lucru. Marea nu poartă mască, desigur, dar prin felul ei de a fi ne învață prudența. Și responsabilitatea. Imprudența, iresponsabilitatea și ignoranța sînt taxate imediat. Doamne ferește să nu iei în seamă condițiile impuse de ea!