Liturghia suferinței și a morții

Autor: Mircea Gelu Buta[1]

În primăvara anului 2010, imediat după sărbătoarea Sfintelor Paşti, Înaltul mă invită la reşedinţa arhiepiscopală din Cluj-Napoca.

- Unde te grăbeşti doctore? … Vocea melodioasă a părintelui Gavrilă, îmi rupsese şirul gândurilor.

- La o dispută teologică.

- Unde?.. întrebă mirat consilierul arhiepiscopal.

- La o discuţie cu Înaltul.

- Da!...  Da! Atunci când e nevoie, doctorul trebuie să fie prezent. E mare lucru să şti când să-l chemi.

- Cam aşa părinte Gavrilă. Omul cât trăieşte, învaţă.

- Vlădica e tare în medicină.

- După câte am văzut are puţine cunoştinţe practice, dar are harul să-ţi descopere, să zic aşa filozofia acestei ştiinţe.

- Doamne ajută! Părintele Gavrilă îmi întinse mâna şi se îndepărtă grăbit.

Înaltul mă întâmpină zâmbind în uşa cabinetului său de lucru. După ce mă îmbrăţişă şi îmi dădu binecuvântare, mă pofti la măsuţa din sufragerie, unde furăm serviţi curând de către maica Galineia cu o ceşcuţă de cafea şi dulceaţă de trandafiri.

- Înalt Prea Sfinţite, vedem că lumea în care trăim este minunată, dar în acelaşi timp şi odioasă. Deşi omul este chipul lui Dumnezeu, aceasta nu-l împiedică să sufere şi să moară.

- Dragul meu! Suferinţa nu reprezintă decât un accident în viaţa omului. Ea nu a fost creată de Dumnezeu, ea ţine mai degrabă de ceea ce am putea numi o antologie a răului. Ea a venit în lume prin moarte, aşa cum spune Apostolul Pavel. În cele mai multe cazuri suferinţa este o cauză a morţii. Dar să nu uităm că suferinţa, cu tot răul ei  a fost asumată de Iisus Hristos, în patimi şi pe Cruce. De aceea prezenţa medicului şi preotului la căpătâiul bolnavului sunt complementare. Fiecare face ce are de făcut, fără să-l excludă pe celălalt, dar şi fără să i se suprapună.

- Într-adevăr, componenta spirituală influenţează într-o măsură însemnată comportamentul bolnavului. Am avut pacienţi care au suportat necondiţionat suferinţa şi m-am întrebat dacă acest lucru este firesc. Au fost şi pacienţi care au refuzat-o total, ajungând în schimb la deprimare şi disperare.

- Toţi în viaţă suferim, mai mult sau mai puţin, de o boală, de un necaz, de singurătate, de bătrâneţe, de plictiseală uneori, de trădarea unui prieten. Este o deosebire între o suferinţă şi o altă suferinţă. O suferinţă pe care o ai şi pe care nu o accepţi şi pentru care te plângi şi lui Dumnezeu şi, te plângi şi oamenilor şi, pe care o suporţi cu greu şi care te chinuieşte. Este o suferinţă acumulată. Ne chinuieşte. Dacă însă este asumată, te va linişti. „Iată că Dumnezeu mă pedepseşte pe lumea aceasta pentru ca să mă scutească pe lumea cealaltă.” Sau spun „…prin aceasta vrea Dumnezeu ceva cu mine.” Ca pilda orbului din naştere. Au întrebat ucenicii „cine a greşit, el sau părinţii lui, de s-a născut orb.” Şi răspunsul lui Iisus a fost. „Nu. Nici el nici părinţii lui, dar s-a născut orb pentru ca prin el să se vadă lucrarea lui Dumnezeu.” Care lucrare? Faptul că Iisus avea să-l vindece.

Îţi spun aceasta în urma unei lungi experienţe, pentru că sunt un om bătrân şi în viaţă am trecut prin multe, prin foarte multe, dintre care nu puţine au fost suferinţe. Important este că din clipa când începi să suferi şi ţi-o asumi să  zici „suferinţa este a mea, aceasta este crucea mea pe care o port pentru că şi Iisus a purtat-o. El pentru păcatele noastre, eu pentru păcatele mele. El pentru că a jertfit ceva. Eu pentru că vreau să jertfesc ceva. El pentru că a iubit ceva,

i-a iubit pe oameni, iar eu pentru că îmi iubesc semenii mei.” În acea clipă suferinţa nu-ţi mai este străină, ci este asumată şi acceptată, ea devine suportabilă şi chiar se preface în bucurie. Ţi-o spune un om cu mâna pe inimă.

În ce priveşte comportamentul bolnavului, este expresia libertăţii sale care se exprimă fie sub forma credinţei sale, a filosofiei sau printr-un total agnosticism. În oricare dintre aceste cazuri, bolnavul trebuie să fie respectat, căci asistarea sa nu este o formă de prozelitism. În ce priveşte suferinţa, ea poate fi asumată de om până în momentul în care atinge anumite limite. În funcţie de cum este asumată, putem vedea în aceasta o cale ce duce spre Dumnezeu.

- În practica îngrijirilor paliative ne confruntăm cu anumite situaţii în care bolnavul îşi caută durerea în scop de mântuire, ca o imitare sau o participare la suferinţele lui Hristos. Aceasta pune problema refuzului medicaţiei antialgice şi o îngreunare a gestionării durerii ca şi simptom.

- Unul din chinurile cumplite ale răstignitului era setea, pentru că pierdea sânge. Se ştie că cel ce pierde sânge suferă de sete, i se usucă gura. Femeile miloase aveau obiceiul să facă o băutură din apă  amestecată cu oţet. Era un fel de amestec pe care-l duceau la locul de osândă, ca să-l dea celor osândiţi şi să le îmblânzească durerile prin această anestezie. O astfel de băutură i s-a oferit şi lui Iisus. S-a luat un burete îmbibat în acest lichid anestezic şi pe un vârf de trestie i s-a dus la gură. Dar Iisus a refuzat, nu a vrut anestezie. A zis: „durerea mea trebuie să fie întreagă până la capăt, fără nici un fel de concesie.” În aceasta constă măreţia crucii şi măreţia jertfei. Sfânta cruce este şi putere. Este putere prin ea însăşi.

De aceea atunci când folosirea analgezicelor va duce la pierderea cunoştinţei, utilizarea lor este permisă cu condiţia ca pacientul să fi avut timp să-şi îndeplinească datoriile religioase şi morale, atât către el cât şi către familie şi societate. Nu este permisă privarea muribundului de conştiinţa de sine, fără un motiv serios.

- Să ştiţi că m-am gândit cum deseori, în saloanele de reanimare noi rehidratăm bolnavii, iar familiile vin şi ne întreabă „De ce le prelungiţi suferinţa?” Noi, de fapt, căutăm să potolim setea muribundului, căci până şi cel mai robust om, femeia cea mai puternică, sugarul cel mai bine îngrijit, dacă le este sete se vor trezi ca şi cum ar avea o mare durere.

- Durerea şi setea, cele două suplicii prin care oamenii l-au făcut pe Hristos să sufere, sunt cu adevărat lucrurile de care ne temem cel mai mult, pentru corpul nostru. Majoritatea celor suferinzi, când spun că le este frică de moarte, se tem mai mult de suferinţele care o preced decât de acea trecere pe care foarte des o consideră „ultimul somn”, „ultima adormire”, „fericitul somn”, probabil chiar „anestezie”, pentru că acum se cere tot mai mult ca înainte de a muri, de a adormi, persoana să nu sufere.

- Deşi menirea medicinii este lupta cu boala şi cu moartea, totuşi înverşunarea terapeutică întră în rezonanţă cu strigătul de disperare a celui căruia moartea îi provoacă frică şi pe care o respinge, pentru că ea nu-i exprimă nici o speranţă, ca şi cum Dumnezeu nu ar exista, cu alte cuvinte cel în cauză nu este de acord cu credinţa în Înviere şi în viaţa eternă.

- Dumnezeu a impus o raţiune, chiar dacă ea este crudă. Este o raţiune, de ce? Pentru că după moarte există Înviere.

Moartea nu este un fenomen prin ea însăşi, este o pregătire a omului pentru ceea ce urmează. Eu sunt un om în vârstă şi este normal să mă gândesc la sfârşitul meu pământesc. Dar nu mi-e frică. Nu este vorba că o să putrezesc undeva în pământ. Acest lucru este firesc. Este vorba de ceea ce nu moare în om, sufletul şi de acea imagine, destinul acestui suflet, pe care ştiu că îl pun în mâna Domnului.

Îmi aduc aminte de un prelat din occident. Acesta era pe patul de moarte şi i se dădeau medicamente de tot soiul pentru a-i prelungi viaţa. Şi el le zise: „Nu mai îmi daţi medicamente, lăsaţi-mă să mor.” Şi l-au lăsat. Adică de ce să prelungiţi o viaţă doar biologică, o viaţă care nu mai spune şi nu mai aduce nimic, când eu am în faţă o viaţă de dincolo în care pot să trăiesc aşa cum n-am reuşit să trăiesc pe pământ.

- Totuşi, cum vom motiva pentru noi înşine, pentru familie şi pentru cei ce înfruntă sfârşitul existenţei pământeşti, convingerea că moartea nu este „terminală” şi că trebuie îmbrăţişată ca un început mult aşteptat, o adormire şi o deşteptare, întru bucuria vieţii veşnice?

- Iată o să răspund printr-un pasaj din Evanghelie. Este vorba de fiica lui Iair care era mai marele sinagogii. Iisus era în drum către el şi pe drum i se spuse: „Iair. Fiica ta a murit. Nu-l mai supăra pe învăţător.” Iar Iisus auzind, i-a răspuns „Nu te teme, ea nu a murit ci doarme.”

În timpul acesta, Mântuitorul s-a apropiat de casa lui Iair , iar vecinii au început să râdă de El spunând: „Uite ce zice Învăţătorul, că doarme şi că n-a murit.” Că doar omul îşi dă seama atunci când are în faţă un om viu, un om adormit, un om leşinat, un om în comă sau un om mort, cel puţin după respiraţie. Aşa încât L-au luat în râs. „Uite el zice că doarme, când noi ştim că a murit.”

Este foarte adevărat că a urmat minunea. Iisus a intrat în casa lui Iair, a luat-o pe copilă, care avea doar 12 ani, de mână şi i-a poruncit: „Copilă scoală-te!” Şi fetiţa s-a ridicat, iar Iisus a dat-o părinţilor ei poruncindu-le să-i dea să mănânce. Pofta de mâncare este semn că omul este sănătos. Acesta este un semn pe care  îl ştiu şi doctorii. Odată cu sănătatea vine şi pofta de mâncare.

- Aveţi o putere de a pătrunde în pildele biblice, în temele biblice, în a apropia Biblia de om.

- În general oamenii aşteaptă să vină un  Iisus din ceruri, să fie un mare miracol, un fenomen atmosferic devastator, o dereglare a planetei. Nu! Iisus vine umil. Dacă am şti că omul de lângă noi e Iisus, i-am oferi daruri, apartamente, maşini. Dar Iisus nu vine aşa. E o bucăţică din celălalt de lângă tine. Dacă te gândeşti că-i dai aproapelui , îi dai lui Iisus şi, poate chiar este El.

- Când noi, creştinii ortodocşi ne referim la moarte, folosim mai multe denumiri. Discutăm despre adormire, trecere, pasaj, exod, tranzit. Probabil sunt încercări imaginare de a ne apropia de moarte.

- Oare este o deosebire între moarte şi somn? Noi o facem în slujbele noastre în limbaj bisericesc. Atunci când cântăm pentru cel mort zicem: „Odihneşte Doamne sufletul adormitului tău.” Noi nu folosim cuvântul mort sau moarte. Nu zicem că ne rugăm pentru cei morţi, ci pentru cei adormiţi. De ce? Pentru că în credinţa noastră creştină, moartea practic nu există. Nu există pentru că noi credem în Înviere. Şi credem în Înviere pentru că şi Iisus Hristos a murit şi a Înviat. Şi după El mulţi alţii, cărora Apostolii le-au fost martori. Aşadar moartea este practic relativă în înţelesul pe care-l folosim noi. Este o trecere, este o punte prin care noi trecem dintr-o existenţă în altă existenţă sau dacă vreţi dintr-un mod de existenţă în alt mod de existenţă. Adormitul trăieşte şi după moarte, pentru că cel care moare este trupul destinat pământului aşa cum ştim, putrezirii şi nimicirii, iar în el partea esenţială e sufletul care nu moare ci adoarme. Adoarme în sensul că nu mai comunică cu ceilalţi şi trece în alt mod de existenţă, care e ştiut doar de Dumnezeu şi numai de Dumnezeu.

Aşa încât, dragul meu, nu vă temeţi de moarte, căci ea nu există. De îndată ce-l avem pe Mântuitorul înviat, moarte nu mai poate exista. Noi credem în învierea morţilor, credem în propria noastră înviere, pentru că altfel am avea sentimentul inutilităţii, că trăim degeaba şi, că degeaba ne străduim să ne împlinim în familie, să ne creştem copii mari, să ne trudim cu ei. Altfel, la ce bun toate acestea, dacă totul se termină prin nimicire.

- În ce priveşte fenomenul morţii, ne aflăm în faţa unei triple alegeri. În primul rând, există „calea vitalităţii”, conform căreia viaţa biologică trebuie menţinută cu orice preţ şi prin toate mijloacele. Există apoi „calea eutanasiei”, conform căreia bolnavul în stadiul terminal are dreptul de aşi decide momentul morţii şi modul în care doreşte să moară. Nu în ultimul rând este concepţia creştină, în care persoana în cauză trebuie să fie conştientă de „moartea-Înviere a lui Iisus Hristos”.

- Să şti că atitudinea în faţa morţii determină atitudinea în faţa vieţii.

Spunea Sf. Apostol Pavel, un om foarte înţelept de altfel: „Dacă noi nu am crede în Învierea morţilor, atunci zadarnică ar fi predica noastră.” Adică ne-am strădui şi am trăi degeaba dacă totul s-ar sfârşi prin nimicire, prin inexistenţă. Omul este zidit de Dumnezeu să existe şi există atât prin viaţa pământeană cât şi prin viaţa de după moarte. De aceea avem şi cultul moaştelor şi, noi îl avem mai dezvoltat decât la alte popoare.

Îmi aduc aminte cu pioşenie de vinerea patimilor, când la mine, în satul natal, la ţară, femeile mergeau să-şi jelească morţii, adică să-i plângă în sensul de a conversa cu ei, pentru că în plânsetul lor era de fapt o convorbire cu cel trecut dincolo. Adică, practic moartea nu există pentru ei. De altfel să nu ne mirăm că strămoşii noştri daci, care nu erau creştini, credeau în suflet şi în nemurirea sufletului. De aceea nouă românilor ne-a fost foarte uşor să adoptăm creştinismul, pentru că am fost precedaţi de strămoşii noştri care credeau în nemurirea sufletului.

- Înalt prea Sfinţite, cred că a venit momentul să ne întrebăm dacă Biserica Ortodoxă este în stare să dezvolte programe capabile, care să garanteze celor aflaţi în stadiul terminal de boală, alinarea suferinţei, împreună cu un mediu paşnic, iubitor şi de rugăciune.

- Singurătatea este una din suferinţele cumplite, pe care o resimt în special cei care suferă de boli cronice avansate, cum este în zilele noastre cancerul. Nu trebuie să vă spun eu tot adevărul despre singurătatea pe care o resimt bolnavii din spitale. În numai câteva minute, pe un bolnav îl ia salvarea din casă, din mijlocul familiei, şi-1 strămută năprasnic într-un alt univers, într-o altă cameră, cu o altă fereastră, cu o altă privelişte (dacă ea există), cu alţi oameni, cu alt limbaj, între membrii unei echipe medicale pe care nu-i cunoaşte şi cu care va trebui să se acomodeze. Nu suferinţa fizică în sine, boala de care suferă, este importantă, ci şocul acesta al ruperii de viaţa cotidiană şi aruncarea, dintr-o dată, într-o altă viaţă. De aceea, este nevoie de umanizarea spitalelor. Să simtă medicul, că în faţa lui nu se găseşte un caz de rezolvat, ci un om, o fiinţă cu trup care suferă, şi cu un suflet care aşteaptă şi speră. E nevoie ca bolnavul, odată intrat în camera de spital, să simtă că, dacă s-a rupt dintr-o familie, a intrat în alta.

Tocmai pentru că există suferinţă, mergem în spitale să-i căutăm mai cu seamă pe cei care sunt singuri şi nu au pe nimeni care să-i ajute. De aceea avem astăzi preoţi în spitale şi, cred că încă nu avem de ajuns, pentru ca cel singur, părăsit sau nepărăsit  să simtă o rugăciune şi o mână caldă, duioasă, pe fruntea lui înfierbântată şi să simtă prezenţa lui Iisus prin rugăciune, înainte de a fi dus pe masa de operaţie.

- În momentul în care un pacient e aproape de moarte, rolul medicului se complică enorm. A asista pe cineva să moară nu este uşor. Nu numai pentru că deseori moartea este falsificată şi dependentă de adevăr, dar şi pentru că, în loc să fie trăită ca un eveniment extraordinar, oricât de dureros ar fi pentru condiţia umană, ea este considerată ca o insuficienţă de moment a ştiinţei. În plus, dorinţa medicului de a scurta suferinţa capătă câteodată o nuanţă neclară, aşa încât ne întrebăm uneori pe cine dorim să scăpăm mai repede, de suferinţa pe muribund sau pe cei apropiaţi lui.

- Dragul meu. Avem certitudinea că moartea nu este definitivă, că ultimul cuvânt nu este al ei, aşa cum se accentuează în troparul pascal „Hristos a înviat din morţi, cu moarte pe moarte călcând.” De aceea, a cere Domnului „un sfârşit creştinesc al vieţii noastre, fără durere, fără ruşinare,în pace,şi răspuns bun la Înfricoşata Judecată a lui Hristos”, reprezintă acceptarea de a ne asuma prin credinţă tot ceea ce Domnul ne acordă, fie ele bucurii, fie încercări şi de a-L urma, adică a trăi după Evanghelie, conştienţi de faptul că tot ceea ce trăim indică drumul nostru către El. Iar noi, cei a lui Hristos, credem şi mărturisim: Hristos a Înviat!