Părinții neamului românesc

”Părintele Feier este raiul de cuvinte nepereche al plaiurilor bistriţene »
Mitropolitul Bartolomeu Anania
Părintele profesor Nicolae Feier, înzestrat de Dumnezeu cu darul scriitoricesc, cu preocuparea pentru cercetarea istoriei, a religiei noastre românești, ne aduce acum, în dar, în pragul Sfintelor Sărbători de Paști, o „Biblie” a istoriei, a religiei și a mitologiei românilor, o operă de o inestimabilă valoare: ”PĂRINȚII NEAMULUI ROMÂNESC”. Paginile alese care evocă adevărate mărturii despre mitologia, religia și istoria neamului românesc sunt de fapt pagini de aur, sunt o dovadă vie a legăturii inseparabile cu strămoșii noștri. Parcurgând paginile cărții nu o dată, ci de mai multe ori, dezvăluirile năucitoare pe care autorul ni le oferă mi se par o deplină normalitate. Este ceea ce ar trebui să știm despre originile noastre, ca români, ca primii creștini ai Europei, ca unul din cele mai vechi popoare ale Europei, despre limba care se vorbește de mii de ani pe pământul sfânt pe care călcăm.
Este uimitor să descoperim în scrierea părintelui numele Prințului Osul cel Mare, nume ce face referire la un băștinaș, la un voievod român, cu care s-au luptat, în anul 1608, la Chiraleș, regele Solomon al Ungariei și fiii săi, Ladislau cel Sfânt și Geza, rege care și l-a supus sieși și papalității pe Prințul român, și nu peceneg sau cuman, cum fals s-a crezut. De asemenea, privind la Catedrala „Coroanei Maicii Domnului, Panta Nossa” și întorcându-ne la paginile cărții, aflăm și ni se pare firească și adevărată mărturia despre marea și vechea Mănăstire bistrițeană, ca fiind preexistentă venirii aici a ungurilor și sașilor catolici. Astfel, biserica în care „în rai ni se pare fi” și în care părintele Nicolae slujește lui Dumnezeu și credincioșilor săi cu atâta dăruire, este, fără doar și poate, cea mai veche clădire a Bistriței.
Surprinzătoare este și informația referitoare la actul papal din 1204, numit „PARTITIO ROMANIA ”(Împărțirea României), act de împărțire a Imperiului Roman de Răsărit, între beligeranții cruciați, precum și bulgari și greci. Astfel putem înțelege de ce noi, „rămășița romană estică”, cum ne numește regretatul Părinte Academician Mircea Păcurariu, ne numim ROMÂNI.
Pentru generațiile de astăzi, care învață o istorie mondenă, prezentată superficial de către programa școlară, de către manualele școlare, evocările despre bessi, strămoșii valahilor și deci strămoșii noștri, par de-a dreptul uluitoare. Aflăm despre bessi din scrierea părintelui că sunt definiți de academicianul Dumitru Stăniloaie ca „purtând un alt nume aristocratic al stră-românilor”, iar de către academicianul D. Berciu, ca „bazileii traco-daci”. Urmărind istoria bessilor, părintele scriitor ni-i prezintă ca leviți ai tuturor tracilor, ca „făuritori și tezauritori ai limbii și culturii stră-române” , ca o seminție, castă preoțească și aristocratică, care a menținut unitatea de limbă și de lege a acestui neam uriaș al Antichității. Revoltător felul în care bessii, „o cultură antică aristocratică”, au fost confundați voit cu pecenego-cumanii, iar aceasta a atras după sine văduvirea istoriei noastre de doi strămoși, Principele Osul cel Mare și Niceta, ducele bessilor. Paginile cărții ne lămuresc despre teritoriul în care ne-am născut și ar trebui să fim mai mult decât recunoscători lui Dumnezeu pentru asta, deoarece aici, chiar din anul 1068, după Lupta de la Chiraleș și după supunerea prințului român Osul cel Mare, regatul ungar a întemeiat COMITATUL BESS – numit BESS-TERRA (Besterza); apoi, toate templele zeului Apollo erau întemeiate pe niște izvoare numite Besstre sau Besstratos și aceste temple „au fost creștinate timpuriu, încă din vremea Apostolilor” , devenind primele mănăstiri creștine!
Nu putem vorbi despre bessi fără a vorbi despre limba bessilor, autorul arătând că limba noastră-i besso-tracă! Învățăm în mod eronat că soldații lui Traian au latinizat Dacia și au creat Poporul Român, pe când este evident că poporul nostru exista de milenii cu limbă romanică (tracă) proprie. Descoperirea unei adevărate comori, și anume, „Tatăl nostru” în limba bessilor, pe zidurile Mănăstirii Catolice Carmelite din Ierusalim, în 2014, i-a confirmat părintelui munca de decenii, bucuria acestei descoperiri dezvăluindu-ne-o și nouă.
Atenția ne este îndreaptată și spre Ardealul nostru străvechi și asupra mitului celor șapte cetăți ale acestuia, mit care este antic, nicidecum săsesc, nici unguresc, ca și numele Ardealului, de altfel, care este străvechiul „Ary Dellos”- Dealurile lui Ares. Termenul Ardeal, ne explică scriitorul, semnifică „loc înalt”, cu altare. Părintele-scriitor leagă de asemenea semnificația numelui Ardeal de cel al Zeiței Ary-Ardeea, numită de poetul Ovidiu „Mama cea sfântă a cereștilor zei, zeița încununată cu șapte turnuri.” Demne de remarcat sunt satele mănăstirești pe care autorul le evocă și explică toponimia monahală. Satele mănăstirești cuprinse în zona „Comitatului Bess”sunt numite de Nicolae Iorga „sate ale călugărilor” , evident bizantini, bessi.
Un element de temelie pe care scriitorul îl zugrăvește în ampla lucrare este vasul ritualic de aur, de 321, 61 de grame, vechi de 3800 de ani, aparținând epocii bronzului și care a fost descoperit pe Dealul Dumitrei-„Dellos-urile Demetrei”.
Părintele profesor se întreabă, retoric, de ce ne este frică de adevăr, frică de noi înșine, dar și de oamenii care văd Neamul Românesc nu ca Limbă și Lege (credință) străveche, ci doar ca spațiu ocupat de către statalitatea actuală, afirmă autorul. Un exemplu ilustrat în acest sens este „povestea” Reginei Tomiris, întemeietoarea Tomisului, după supunerea și uciderea lui Cirus cel Mare, care i-a luat fiul prizonier și i-a curmat acestuia viața. Dar copiii noștri nu au cum să afle despre Regina Tomiris și să o iubească, deoarece la școală nu învață nimic despre ea. În loc să recunoaștem și să afirmăm cu mândrie că cetatea Tomis a fost întemeiată de regina getă a uriașului neam antic, Tomiris, spunem că niște colonii greci din Milet au fondat-o.
Printre elementele savuroase pe care le gustăm lecturând vasta operă a părintelui scriitor este evidențierea Mitului lui Dracula, făcând o prezentare a Dreptului Domn, Vlad Țepeș, metamorfozat ca la Ovidiu, în Dracula și evocat de către urmașii celor care ne-au înstrăinat de propria noastră istorie printr-un „mit”; apoi a unui cult mithraic, din care s-a perpetuat obiceiul „Călușarilor”, care a păstrat cu fidelitate practica inițiatică legată de „mormânt”-„tafos”.
Lucrarea de față este un bun prilej de a medita la originea noastră și a de a ne motiva să învățăm de la strămoșii noștri iubirea, jertfa pentru Neam și Țară și, cel mai important, SĂ NE ADUCEM AMINTE uitările de sine, după cum din suflet ne îndeamnă emeritul autor al operei „Părinții Neamului Românesc”.
Prof. Cristina Mirela Rus