Eveniment cu reverberaţii asupra Istoriei Văii Bârgăului, meleagurilor bistriţene și a neamului nostru românesc. "Simionul Moșului", vrednic gospodar al Joseniului, merituos și  devotat oștean al armatei ţării a împlinit o frunoasă vârstă. Bravul veteran de război, sublocotenentul în retragere Simion Sorcean, a aniversat un secol de viaţă.

Ne-am cunoscut în anii de debut ai activităţii profesionale la Joseni, o comună mare și importantă cu peste 5000 locuitori, situată pe mândra, pitoreasca, tonifianta și fascinanta Vale a Bârgăului. Deși la 21 de ani fusesem promovat în funcţia de secretar, pentru multă lume rămăsesem "băietul de la sfat ", denumire ce nu mă încânta întrucât  putea avea și o accepţiune juvenilă, de tânăr  imatur,  necopt, iar în noua postură îmi doream  să apar în plenitutidinea atributelor funcţiei. Joseniul este comuna de baștină a bunicilor materni, de fapt a întregii familii întrucât și bunica paternă a fost originară de la Mijloceni, un sat aparţinător, iar tata și bunicul patern, de profesie olari  au avut majoritatea neamurilor în "șcârlărime", cum erau gratulaţi cei de la Mijloceni, unde multă vreme tot la a doua sau a treia casă funcţiona câte un atelier de olărit. ("șcârla" era o pipă confecţionată din lut ars – n.n.).

De altfel, la școala de la Mijloceni a predat și învăţătorul Sereţan Ioan (1855-1935), fratele bunicului patern, o vreme împreună cu învăţătoarea Reghina Mazilu, o mare și exigentă șlefuitoare de talente sub oblăduirea căreia și-au făcut debutul în lumea cărţii caractere de talia poetului Aurel Rău (născut la 9 noiembrie 1930), unul  dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai literaturii contemporane,  medicului Silviu Budăcean  (04.05.1921-18.11.2010), fost coleg de clasă cu Maiestatea Sa Regele Mihai I al României și atâţia alţii.

Destinul "Simionului Moșului" și al familiei sale a fost unul similar cu cel al neamului nostru  românesc. În preajma celei de-a doua mari conflagraţii mondiale trupul sfânt al ţării  a fost sfârtecat și ciopârţit conform voinţei, strategiilor și intereselor celor mari și puternici ai vremii cu consecinţe dezastruoase pentru neam și ţară. Cei mai buni fii ai patriei, reprezentând floarea ţării  au fost mobilizaţi și trimiși pe front ori incorporaţi în detașamentele de muncă forţată de unde mulţi nu s-au mai reîntors. Toate resursele umane, materiale și financiare ale ţării, petrolul, cerealele au fost folosite pentru susţinerea efortului de război. În aceste condiţii n-a reprezentat o surpriză faptul că, în 1942, atât "Simionul Moșului" cât și fratele său mai mare Ioan Sorcean, născut în anul 1916, cei doi feciori ai familiei au primit ordine de incorporare. Evoluţia operaţiunilor militare de pe front a determinat schimbări radicale de strategie.  Militarilor din unitatea de lângă Budapesta din care a făcut parte Simion, în majoritatea lor români, în luna iulie 1944, li s-a ridicat armamentul și au trimiși la o companie de muncă, unde au fost puși să execute lucrări de apărare.

În luna noiembrie 1944 au fost abandonaţi de comandanţii lor unguri. Sfătuindu-se cu: Cornea Toader, Cornea Valer, Axente Aurel, Tănase Aurel de la Susenii Bârgăului,  cu Galben Simion, Dodu Dumitru de la Prundu Bârgăului precum și cu ceilalţi colegi bârgăoani de teama de a nu ajunge în postura de prizonieri prin Siberia au decis să-și abandoneze misiunea, să dezerteze și să se reîntoarcă acasă. În acest scop și-au abandonat efectele militare, și-au procurat haine civile, iar după câteva zile și nopţi au ajuns osteniţi și epuizaţi fizic și psihic,  la miez de noapte, la Cuzdrioara, judeţul Cluj, unde avea un unchi, care i-a omenit și găzduit, iar ulterior pe un itinerar ce cuprindea localităţile Blăjenii de Sus, Sigmir folosit cu ocazia cărăușiilor de material lemons ori de pănură, ţoale, cergi preluate de la localnici pentru a fi prelucrate la vâltoarea familiei,  care îl cunoșteau foarte bine, la 17 decembrie 1944, a ajuns acasă.

Cu Ioan, celălalt fecior al familiei, soarta a fost mult mai crudă. Un fost amic, Vasile Rusu, care înainte de 1989 a lucrat la Compartimentul de personal din cadrul Sfatului Popular al Judeţului Bistriţa-Năsăud, un om de o mare bunătate, care întodeauna reușea să creeze o atmosferă optimistă, de bună dispoziţie ( spre deosebire de șeful lui, Dănilă Moldovan, mereu afectat de drama fratelui său omorât de soţie și îngropat în curtea locuinţei – n.n.),   ne-a relatat detaliat împrejurările în care şi-a găsit sfârşitul tânărul josenar. În acea perioadă, Vasile Rusu a fost şi el ” cubicar “ adică ” hamal cu roaba “, cum îşi spuneau între ei cei ce munceau în detaşamentele de muncă forţată de la Răstoci, Ileanda, din judeţul Sălaj, Căşeiu, judeţul Cluj, Ciceu Mihăieşti, judeţul Bistriţa-Năsăud, Novi Sad - Serbia. ” După 23.08.1944 am fost selecţionaţi din detaşamentele de muncă forţată în care lucram vreo 50 de tineri consideraţi a fi mai recalcitranţi, printre care m-am numărat şi eu, alături de Sorcean Ioan, din Joseni, Podişor Grigore, din Bistriţa Bârgăului, Cochisă Valer, din Sîntioana, Betenaş Ioan, din Bistriţa şi mulţi alţii. Tuturor ni s-au ridicat documentele personale şi am fost trimişi spre Ungaria închişi într-un vagon de vite fără aerisire, iar pentru a nu ne sufoca am fost nevoiţi să spargem o porţiune din podeaua vagonului.

Trei dintre noi: Sorcean Ioan, din Josenii Bârgăului, Podişor Grigore, din Bistriţa Bârgăului şi Cochisă Valer, din Sîntioana au sărit din vagon, ultimul reuşind chiar să ajungă teafăr  acasă, dar Sorcean Ioan şi Podişor Grigore au fost prinşi, legaţi de mâini şi de picioare după care li s-au aplicat pedepse corporale. Ulterior, în timp ce mărşăluiau spre Budapesta s-au angajat într-o nouă tentativă de a scăpa de suferinţele îndurate, dar au avut neşansa să fie prinşi, fiind legaţi şi târâţi după o căruţă mai multe zeci de kilometri, iar în cele din urmă au fost împuşcaţi. Pentru a ne convinge de relaţiile dintre ei ne-a prezentat  o scrisoare datată 18 noiembrie 1943, primită de la Ioan Sorcean, prin care i-a transmis şi o fotografie însoţită de câteva rânduri din care răzbat sentimente de un puternic patriotism, optimism şi încredere în refacerea cât mai grabnică a trupului ciuntit al ţării:

”Iubite prietene,

Aminteşte-ţi frate dragă

Prin umbra chipului meu

De dorul care ne leagă

Şi ne va lega mereu.

Un gând şi o năzuinţă

S-avem pentru viitor

Să nu slăbim în credinţă

Ţelul sus nemuritor !

Inima să fie trează

Şi urechea-n ascultare

Să fim mândri cu speranţă

Cei dincolo de hotare.

Cu încredere de la Ionică“..

Pe lângă valoarea documentară incontestabilă, corespondenţa lui Ioan Sorcean ni se pare a fi interesantă şi pentru faptul că relevă calităţi umane şi de caracter deosebite precum şi puternicele relaţii de camaraderie instituite între cei aflaţi în suferinţă. Astfel, printr-o altă scrisoare tânărul josenar le-a cerut părinţilor să nu-l uite nici pe prietenul şi colegul său Grigore Podişor, din Bistriţa Bârgăului. ”În legătură cu salvarea mea de aici cu concursul domnului Caliani ( un fost avocat bistriţean – n.n.), dacă e posibil şi nu vă cere un preţ prea mare, vă rog să încercaţi să vorbiţi şi de el. L-am putea ajuta la cărăuşit sau la lucru cu palma “. De asemenea, din conţinutul corespondenţei ne dăm seama de condiţiile grele şi umilitoare în care erau nevoiţi să muncească cei din detaşamentele de muncă forţată. Astfel, într-o scrisoare datată 22 noiembrie 1943, adresată părinţilor Ioan Sorcean relata printre altele: ”Umblu desculţ, e cam aspru la picioare fiindcă e piatră din aceea de baie. Sunt foarte slăbit încât de abia dacă mă mai ţin pe picioare, dar aceasta n-are importanţă, întrucât cu timpul poate mă voi înzdrăveni. Abia de astăzi am început să mănânc fiindcă până acum n-am putut înghiţi....“. După așa-zisa eliberare și cei cinci ani de război și ocupaţie străină, fără a prinde măcar de veste, ne-am procopsit cu o nouă ocupaţie străină, cea sovietică,  care prin instituirea cotelor obligatorii și a celorlalte obligaţii spoliatoare prevăzute prin Convenţia de Armistiţiu din 12 septembrie 1944 ne-a făcut viaţa extrem de grea. Am fost obligaţi la plata cheltuielilor pentru întreţinerea armatelor sovietice la trecerea prin ţară; a unor despăgubiri de război în sumă de 300.000.000 USD plătibile în mărfuri într-o perioadă de șase ani; instituirea controlului sovietic asupra vieţii publice românești, interzicerea partidelor și organizaţiilor politice, arestarea și judecarea persoanelor vinovate de crime de război etc. În pofida secetei și sărăciei de după război cerealele, lemnul și celelalte bogăţii ale ţării au luat zeci de ani drumul fostei U.R.S.S. Cei din comunitate erau nevoiţi să trudească din răsputeri nu numai pentru ei, dar și pentru onorarea acestor obligaţii împovorâtoare. Badea Simion, în calitatea sa de proprietar a peste 10 hectare de teren agricol dispus în mai multe parcele era obligat ca anual să prea la stat câte 243 kg carne, din care 85 kg carne de porc, cantităţi însemnate de lapte,  câte 30-40 kg de lână ( respectiv o cotă de  0,850 kg/cap de oaie, care în cazul dumnealui se dubla, devenind 1,500 kg/cap de oaie pentru că trebuia să predea la contract diferenţa), să efectueze câte șase zile contribuţie în muncă cu căruţa pentru transport de balast pe D.J. 172 D Joseni – Ilva Mică, atunci aflat în administrarea comunei, să suporte multiple taxe și impozite, contribuţia pentru electrificare, contribuţia bănească destinată edificării localurilor de școli, grădiniţe, dispensare medicale, cămine culturale etc. Mă impresiona de fiecare dată prin faptul că își exercita în mod exemplar toate aceste obligaţii, argumentând că nu face altceva decât se conformează cerinţei: Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu. Nu s-a opus nici chiar atunci când cei de la fosta întovărășire l-au deposedat ilegal de un teren situat în punctual de hotar denumit Bucin, pe care și-au instalat turma de oi proprietate comună pentru care au construit un saivan. Badea Simion a fost merituos și prin faptul că în întreaga perioadă a fostului regim totalitar din România și-a păstrat integritatea proprietăţii în pofida a numeroase acte normative, ce prevedeau drept sancţiuni trecerea în proprietatea statului a terenurilor celor ce nu-și lucrează pământul, folosesc forţă de muncă străină, nu-și onorează obligaţiile faţă de stat etc.

Astăzi, la cei 100 de ani ai săi e încântat de faptul că oamenii și autorităţile nu l-au uitat și apreciază așa cum se cuvine eforturile, sacrificiile și eroismul de care a dat dovadă. În acest context nu putem și noi decât să-i zicem La mulţi și fericiţi ani ! și să-l rugăm pe Dumnezeu să-i dea sănătate, să-l ţină în viaţă pentru a constitui un model de slujire devotată a ţării și a neamului nostru românesc.