ELENA M. CÎMPAN: TOAMNA ÎN LIVADĂ

      Uitasem cum e toamna în livadă, cu ochii tot în computer, pe telefon, în cărți sau pe drumuri ce, uneori, nu duc nicăieri, când, deodată, ca-ntr-o poveste, sună telefonul, altfel, parcă, și o voce de la celălalt capăt al firului, caldă, prietenoasă, mă invită să văd cum se culeg merele. Uitasem că e timpul lor. Al merelor noastre, adevărate, cu gust și miros știute, dintotdeauna. Aproape începusem să cred că merele cresc în magazine, cu pereți de tablă. Și… „la un semn deschisă-i calea.”

      Când am trecut pragul livezii cu meri, parcă am intrat într-un tărâm de basm, în care se vedea un castel vechi, bine păstrat și îngrijit, cu aerul unei clădiri misterioase, cu obiecte, dintre care unele cereau explicații, pentru a fi înțelese. Și adevărul este că fiecare dintre aceste exponate, la vedere, dispunea de o poveste a lui. Mă aflam parcă într-un gen de poveste- cadru, de poveste cu mai multe povești, adăpostite, ca-ntr-o matrioșcă universală, de dimensiuni ale timpului și spațiului ancestrale. M-am gândit chiar la Castelul din livadă, la un Castel din măr sau din mere, așa cum căsuța din poveste era din turtă dulce, pentru Hänsel și Gretel.

      E clar că cine îngrijește livada, cu pasiune, cu hărnicie, cu pricepere, are grijă și de sufletul lui, iar îndemnul lui Voltaire, „Grădinăriți-vă sufletul!”, nu-i este străin.

      Plimbarea printre rândurile de meri nu are egal nici măcar cu plimbarea prin cel mai luxos mall din lume, unde culorile își fac de cap, luminile te îmbată, parfumul te seduce, dar toate nu pot ajunge la aerul proaspăt, curat, ce se răspândește împrejur, acoperindu-ne cu văl de liniște, prin care doar razele soarelui mai străbat, cu acorduri lungi de toamnă. Și e soarele îmblânzit, potolit, după cel din arșița verii.

      Ochii se așează, imediat, pe crengile bucuroase de mere. Așa cum stau, parcă sunt sculpturi în decor, operă de artă desprinsă din marele bloc de granit al imaginației, ce caută corespondențe dragi, similitudini între viață și operă. Cât am stat în livadă, am observat și munca, și neastâmpărul, și forfota, ca-ntr-un stup de albine, la întrecere cu vremea bună, ce ni s-a dat. Nu doar peisajul. Priveam și mă bucuram că mă aflu într-o livadă vie, cu toate etapele ei, în timp ce pe margini, de o tristețe fără margini, cu ochi rugători, se întindeau alte și alte domenii nelucrate, cu meri lăsați în uitare, devreme ofiliți, îngălbeniți, triști și bătrâni, fără niciun rod. Două chipuri se priveau față în față, două ființe arătau cu degetul una spre cealaltă, iar cea vitregă părea că nu înțelege ( de ) ce i se întâmplă.

      Cât vezi cu ochii, livezi întregi se desfac din văile Bistriței, ca muguri. Din unii se fac flori, iar alții se închid la loc, ofilindu-se înainte de vreme.

      Merele îmi surâd clipe în șir. Le admir, le adulmec, cu privirea. Se lasă, ușor, fotografiate, în timp ce fac deja parte dintr-un tablou desăvârșit, al naturii prea-pline de talent.

      La Orizont, se văd munții, ca o amenințare amânată. De acolo va coborî iarna, la vremea ei. Cu ale ei, alte bucurii. Alte mere coapte ( în cuptor ) sau așezate frumos în foi de plăcintă vor face deliciul zilelor reci, când livada de acum se va muta, cu tot farmecul ei, în interioarele noastre, sensibile, fragile, vulnerabile, ocrotite.

      De îndată, stăpânul merelor, cu ochi strălucind de bucurie, la vederea recoltei, bucată cu bucată, kilogram cu kilogram, container cu container, rostește din înțelepciune: „Să mai lași câte un măr uitat pe o creangă, pentru orfani, pentru văduve și pentru păsările cerului!” Adică, pentru cei singuri și neajutorați. Mi-amintesc cum și tatăl meu, când culegea merele, toamna, mai lăsa câte unul pe o creangă rătăcită, „de leac”, spunea el. Așa, grădina mai surâdea o bucată de vreme, colorată, până la stingerea ei sub frigul aprig. Merele rămase rezistau uneori mult, chiar atinse de ger, de îngheț. Câteodată ne spunea nouă, copiilor: „bunica mea le mânca așa înghețate.”

      Gândul îmi zboară la versurile lui Grigore Vieru: „Ți-am adus un măr/ E de la noi de acasă/ Ți-am adus un măr/ Să fii și mai frumoasă/ Ți-am adus un măr/ Să-l duci frumos la gură/ Ți-am adus un măr/ E mărul din Scriptură.”

      În acordurile muzicii, ale versului, ale muzicii și versului toamnei, livada se pregătește să-și ia rămas bun de la merele ei, rumene, acum, cu care a stat împreună o bucată de vreme. În curând, frunzele cad și lasă în urma lor un gol ce se așează înapoi în copaci. Singuri, triști, ca niște părăsiți, într-un fel, merii vor traversa anotimpul rece, vor supraviețui, fiind la fel de bine protejați, de către cei care nu știu să facă pauză din îngrijitul livezii, cu perimetrul ei, cu bucata ei de pământ roditor, ce iese atât de frumos în evidență, față de surorile din jur, nelucrate și în suferință.

      Am avut norocul să intru în acest Castel al merelor, atunci când măreția lui, a lor era la cote maxime. N-a fost un an bun pentru recolta de mere, dar suficient de bogat pentru a ne hrăni, simplu, estetic.

 

 

Comentarii

04/10/21 20:39
Rus Augustin

Doamna profesoară,
Am fost (imaginar) cu dumneavoastră în livada cu mere le-am admirat, le-a mirosit, le-am gustat, m-am bucurat de feeria lor. Gândul mi-a fugit la copilărie când umpleam sânul cu mere boatore din gredina popii cu care eram vecin și făinoase din gredina lui Colbosu ... ce vremuri, ce oameni ...
Cu stimă și respect, Rus Augustin

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5