ELENA M. CÎMPAN: DESCOPERIRI

Marile descoperiri au trecut. Nici nu le mai percepem astăzi ca pe niște descoperiri, ci, mai degrabă, ca pe aceleași obișnuințe. Obișnuința, a doua natură.  Descoperirea Americii, primele drumuri spre Indii, spre China, înconjurul Pământului, i-au lăsat în urmă, în uitare, pe Columb, pe Vasco da Gama, pe Marco Polo, pe Magellan. Nu mai dăm importanță edițiilor princeps, nu-i mai amintim pe oamenii din dreptul faptelor. Poate că și acest aspect face parte din societatea aceasta a noastră, de consum. Consum de întâmplări mărețe, devenite peste ani banale, repetate în toate aspectele. Făcând drumuri îndepărtate, acum mai mult decât oricând, nimeni nu mai stă să se gândească la descoperitorii acestor drumuri, ai tărâmurilor altădată necunoscute, acum de-a dreptul căutate și aglomerate.

      Descoperirea, ca invenție, ne face să ne gândim la busolă, la tipar, la telefon, la motor, la bec, la multe alte utilități, fără de care nu ne-am putea imagina lumea de astăzi. Dar zilnic descoperim câte ceva în amintirea sau în așteptarea marilor descoleriri. Descoperim o carte bună și ne bucurăm că se mai poate, că există încă loc de mai bine, descoperim o biserică în care să ne retragem pentru câteva clipe și să fim doar noi cu gândurile tăcute, descoperim un loc unde se mănâncă bine și recomandăm cu căldură, descoperim un drum bun, așa cum le dorim pe toate, și îl dăm de exemplu, descoperim un colț din natură, de care nu știam, descoperim, descoperim, într-o perioadă în care nu se mai descoperă mare lucru. Și atunci, ne descoperim în cele din urmă pe noi înșine. Altfel decât atunci când ne descoperim în fața razelor de soare, la propriu, îndepărtând, rând pe rând, câte o piesă vestimentară. Ne descoperim pe dinăuntru. Timpul este de partea noastră. Cu cât ni se ia mai mult din program, cu atât ni se dă timp pentru noi. Regăsirea de sine, cea mai mare descoperire.

      Natura se descoperă în toamnă. Frunză după frunză. Și rămâne pustiită în fața frigului. Ca o piață pustie. Ca o gară părăsită. Mi-am purtat pașii solitari prin piața locului. Mai întâi prin cea de legume, și fructe, și flori, înaintând cu singurătatea-mi printre alte singurătăți. Grămezile de mere, pere, struguri, așezate piramidal, nu reușesc să alunge singurătatea. Culorile nu stârnesc zâmbete. Coșurile cu ardei, cu cartofi, cu morcovi și alte rădăcinoase, rămân neatinse parcă peste zi, peste noapte, într-o lume/ într-o piață, din ce în ce mai mare și mai goală. Mai apoi prin piața, ca loc central, devenită un tablou nonfigurativ, aproape de natură moartă. Ne e mai ușor să ne descoperim într-un astfel de loc, să ne gândim cât de puțin contează, cu cât de puțin ne putem mulțumi și să vedem ce rămâne, cum totul rămâne. Un alt loc al descoperirii este gara. Un peron care nu are oameni nu are viață. „Viața pe un peron” e o ipostază a unei așteptări permanente. Octavian Paler scrie despre un bărbat și o femeie, care se întâlnesc pe un peron, al unei gări pustii, după ce fiecare a fugit din locul unde locuia. Dar ei nu descoperă gara, pustie, cu ceas care nu mergea, cu panou fără destinații, doar cu orele sosirilor și plecărilor, ci se descoperă pe ei. Descoperă iubirea, ca formă de supraviețuire.

     Mai ales astăzi, descoperind iubirea de oameni, ca o ultimă și mare descoperire a lumii, dincolo de calculator, internet, rețele de socializare, asigurăm viitorul pe încă o mie de ani.

Elena M. Cîmpan