Olimpiu NUȘFELEAN: Crăciunul vine iarna

-Deşi suntem în vremuri tulburi, să nu uităm de colind, cea mai frumoasă cântare prin care se vesteşte sărbătoarea Bucuriei. Aţi umblat la colindat în copilărie? Ce colinde vesteaţi pe la fereastra gazdei ? Azi, mai colindaţi cu cei dragi ?

-Sărbătoarea Crăciunului are rădăcinile adânc ancorate în ritualul arhaic solstiţial. Nu doar Moş Crăciun cel care vine zburând pe sanie peste sate şi oraşe şi aduce cadouri pentru copiii cuminţi este în poveştile noastre, ci şi Crăciunu Bătrânu. El este fratele mai mare al lui Moş Ajun, ambii întruchipând îmbătrânirea şi degradarea timpului, care se cere renovat, prin Naşterea Pruncului. Ce poveşti legate de Crăciun ştiţi de la bunicii şi părinţii dumneavoastră?

-Când a venit Moş Crăciun în casa dumneavoastră pentru prima dată?

-Povestea pomului de Crăciun. Când poposea în casă, cu ce îl împodobeaţi?

-Care este cea mai frumoasă amintire legată de Crăciun?

-Se află Crăciunul, cu toată salba de sărbători din preajma lui, în proiectele (scrierile) dumneavoastră?

Anchetă realizată  de Menuţ Maximinian

            Crăciunul vine iarna. Ceea ce mi se pare minunat la această sărbătoare este că aceasta plantează semințele bucuriei – Nașterea lui Iisus – în chiar miezul frigului. Desigur că vor veni friguri și mai mari – prin ianuarie sau februarie –, dar sămînța dragostei va fi încolțită. La focul sărbătorii, al colindelor, al întîlnirilor dintre cei dragi, mai apoi, după efortul – sărbătoresc – de a spăla răul la Anul Nou. Așa că vremurile tulburi, frigul spaimei de amenințările pandemiei, nu au cum să împiedice vestirea sărbătorii Bucuriei. Desigur că mersul la colindat se va împiedica în tot felul de prudențe – lasă că piedicile nu-s de azi, de ieri –, dar energia colindului cu cei dragi nu se va epuiza într-un an sau doi de lipsuri sărbătorești.

            Dacă ar fi să-i recunosc ceva minunat vîrstei mele, ar fi faptul că mi-a oferit fericirea să prind momente cînd se mergea la colindat cu traista pentru daruri, cu bucuria „evaluării” acestora la încheierea peregrinării prin sat. Începutul l-am făcut cu „Moș Crăciun cu plete dalbe”, cu daruri venite din partea oamenilor din sat, daruri pentru colind, daruri pentru cîntec, daruri pentru… frumos! Și cu cele apărute la fereastra ușii de la intrarea în casă, anunțate de un Moș Crăciun care complota cu părinții, bunica și vreo vecină dispusă să se deghizeze. A fost o seară cînd mi-am dat seama cine ar putea fi „Moșul” iar ai mei mi-au spus să tac, să nu-i spun surorii mele, care trăia încă fascinația miracolului Moșului venit dintr-o lume darnică. Erau – cred că am mai spus – o pușcă „de tras la semn” și o păpușă mare pentru soră-mea. Trăiri adăpostite în amintiri îndepărtate, care riscă să se estompeze în fotografii mișcate. Și apoi obiecte pentru școală, o fotografie călare, în iarnă, cînd, de sărbători, sosea în sat un fotograf care îți făcea o fotografie sau două. Am pe undeva o asemenea fotografie.

            Dar Crăciunul se anunța cu… tăiatul porcului. Flăcările paielor de la focul cu care porcul înjunghiat era pîrjolit îmi luminau puternic fereastra și mă trezeau. Deveneam de ajutor: aduceam paiele cu care era întreținut focul, aduceam apă caldă sau vreun vas, urmăream micile aripi de paie care urcau, abia jăruind, în întunericul peste care venea dimineața. Era extraordinar cum obiceiul asimila sacrificiul porcului sau, să zicem, al mielului (din primăvară) în ritualul bucuriei. Împodobirea pomului, care nu va fi în fiecare an, căci ai mei vor începe să adune bani pentru construirea unei case noi… Pregătirea hainelor pentru mersul la biserică. Poveștile continuau din sfîrșitul toamnei sau începutul iernii, cînd se desfăca porumbul. Acolo se adunau cîteva neamuri și cîțiva vecini, iar noi, copiii, pierduți în grămezile de pănuși, încălziți de acestea, ne jucam și ascultam tot felul de întîmplări. Minunat era cînd, în seara de Crăciun, mama și alte cîteva femei (neamuri și vecine) dădeau tonul unor „reuniuni” de colind, întîrziind la o casă sau alta sub avertismentul „Cine doarme-n astă noapte/ Blestemat va fi de moarte!”… Colindătoarele, obosite de munca de peste an, întinereau colindînd. Își întăreau prieteniile, buna înțelegere. Apoi eu, mai crescînd, cream un moment special împreună cu unchiul Ionuc, văr al tatei și vecin, cu care mergeam la colindat la unchiul Mihai, frate al bunicului dinspre tată, singurul în viață dintre venerabilii frați, Ioan și Iulian fiind deja plecați spre cele veșnice. Și bucuria drumului parcurs între satul natal și al mamei, cu mama și sora mea, uneori cu tata, dar el rămînea de obicei să vadă de gospodărie, mergînd să-l colindăm pe bunicul Ștefan și pe surorile și fratele mamei.

            Amintirile legate de Crăciun sînt multe. Greu de distins între ele. Se leagă, se amestecă, se pierd în… uitare? Sînt greu de prins în cuvinte, în cîteva pagini. Sînt lipite de suflet și e mai greu să le desprinzi de acolo. Le poți exprima. Poate în poezie. Am scris poezii inspirate de Crăciun. Una ar fi „Crăciunul poetului”. Dar atmosfera iernii, a sărbătorilor de iarnă mă urmărește în anumite scrieri. Impune o stare de spirit. Care, uneori, reverberează în descrieri, într-un dialog, într-o reflecție despre viață.

Olimpiu NUȘFELEAN