Pr. Vasile Beni: Puterea rugăciunii unui părinte

De ce să laşi la voia întâmplării viaţa copilului tău, când i-o poţi încredinţa lui Dumnezeu (Stormie Omartian)

     Textul Evangheliei la duminica a patra din Postul Mare: „În vremea aceea, a venit un om la Iisus, zicându-I: Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut. Şi, oriunde-l apucă, îl aruncă la pământ şi face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte. Şi am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut. Atunci Iisus, răspunzând lor, a zis: O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l la Mine. Şi l-au adus la El. Dar duhul, văzându-L pe Iisus, îndată l-a zguduit pe copil, iar acesta, căzând la pământ, se tăvălea spumegând. Şi l-a întrebat pe tatăl copilului: Câtă vreme este de când i-a venit aceasta? Iar el a răspuns: Din pruncie. Şi de multe ori l-a aruncat şi în foc şi în apă ca să-l piardă. Dar, dacă poţi să faci ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi. Iar Iisus i-a zis: Dacă poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede. Şi îndată, strigând, tatăl copilului a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele! Iar Iisus, văzând că mulţimea dă năvală, a certat duhul cel necurat, zicându-i: Duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc: Ieşi din el şi să nu mai intri în el! Şi, răcnind şi zguduindu-l cu putere, duhul a ieşit; iar copilul a rămas ca mort, încât mulţi ziceau că a murit. Dar Iisus, apucându-l de mână, l-a ridicat, iar el s-a sculat în picioare. După ce a intrat Iisus în casă, ucenicii Lui L-au întrebat, de o parte: Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim? El le-a zis: Acest neam de diavoli cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post. Şi, ieşind ei de acolo, străbăteau Galileea, dar El nu voia să ştie cineva. Căci învăţa pe ucenicii Săi şi le spunea că Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor şi-L vor omorî, iar după ce-L vor omorî, a treia zi va învia. Ei însă nu înţelegeau cuvântul şi se temeau să-L întrebe (Marcu 9, 17-32).

       Dragii noștri credincioși!

        Textul Evanghelic relatează o minune săvârșită de Mântuitorul Iisus Hristos Care vindecă pe fiul demonizat al unui om disperat, pe care ucenicii nu au putut să-l vindece, aducându-l la Învățătorul lor iar temeiul acestei minuni este credinţa în Dumnezeu. Evanghelia aceasta deschide multe căi spre meditație și reflecție. Ne oprim doar la două dintre ele și anume despre copii și despre credință.

          Cine sunt copiii pentru părinți? Părintele Dumitru  Stăniloae spunea că orice copil care apare pe lume este un dar a lui Dumnezeu şi, ca atare, o minune. Sfinţii Părinţi spun că pruncii, după ce ies din apa Sfântului Botez, sunt cele mai scumpe fiinţe. Limba omenească este prea săracă în cuvinte pentru a spune ce este copilul. Totuşi, am putea spune că este cea mai de preţ comoară, iar părinţii sunt paznicii acestei comori.

         Copiii sunt sămânţa omului viitor care se ascunde îl el, sâmburele în care se ascunde nădejdea părinţilor, precum în ghinda ce zace în pământ stă ascuns stejarul de mâine. Copiii sunt templul lui Dumnezeu, în fiecare copil vedem chipul lui Dumnezeu.

         Părinții împletesc dragostea cu durerea. Cât de nefericiţi sunt părinţii care au copii bolnavi, pentru că ei suferă alături de ei, ba mai mult, pentru că împletesc dragostea cu durerea. Cine a alergat cu copilul bolnav în braţe pe străzi cerând ajutor spre a fi dus cât mai repede la spital poate să înţeleagă mai uşor starea sufletească a tatălui din Evanghelie care i-a cerut Mântuitorului să-i vindece copilul.

           Evanghelia ne descrie cum tatăl caută soluţii, aleargă într-o parte şi în alta este preocupat de viaţa copilului său şi chiar dacă întâmpină greutăţi nu-şi pierde speranţa. Pentru că, atunci când nu mai există nicio speranţă mai există totuşi una şi aceasta este la Dumnezeu.

        De ce să ne rugăm pentru copiii noştri. Pe coperta unei celebre cărţi despre copii, „Puterea rugăciunii unui părinte”, autoarea Stormie Omartian menţiona: „De ce să laşi la voia întâmplării viaţa copilului tău, când i-o poţi încredinţa lui Dumnezeu”.

Nu este important să fii un părinte perfect. Important este să fii un părinte care stă pe genunchi pentru copilul său. De ce să laşi viaţa copilului tău la voia întâmplării, când i-o poţi încredinţa lui Dumnezeu?

Dacă ar trebui să ne oprim la o listă a priorităților din fiecare zi fiecare dintre noi cred că am fi preocupați de problemele care au nevoie mai urgentă de rezolvare. Astfel pentru cel care este dator la bancă, important este să-și plătească datoriile. Pentru cel care este în fața unui examen important este să treacă bine examenul. Pentru cel bolnav, important este să se facă sănătos. Însă pentru un părinte cred că important este să fie recunoscător pentru cel mai de preț dar primit de la Dumnezeu care este ,,copilul”. Să ne facem timp pentru ei,  deoarece copiii au nevoie de noi, părinții lor, iar nu de înlocuitorii noștri (daruri, mai mulți bani etc.) pentru a ne acoperi golul nostru”.

         Puterea rugăciunii și a credinței. Lecturând relatarea minunii și la Evangheliștii sinoptici vedem că momentul vindecării copilului lunatic nu este unul oarecare sau la întâmplare, ci după ce tatăl copilului, la îndemnul Mântuitorului: „De poți crede, toate sunt cu putință celui care crede” (Mc. 9, 23), „îndată strigând... a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!“ (Mc. 9, 24).

      Aici se vede în mod lămurit sinergia, adică, pe de o parte, contribuția omului, respectiv credința după putință a tatălui, iar pe de alta, intervenția, „mila” lui Dumnezeu. Tatăl copilului credea, cât credea, în puterea Mântuitorului, însă când i s-a cerut credință, acesta a realizat că credința sa nu era una puternică, nici chiar suficientă. În momentul de încercare, de cumpănă, atunci când vindecarea copilului bolnav era pusă, oarecum, în balanță cu tăria credinței lui, tatăl a făcut o sforțare, „a strigat cu lacrimi: „cred" și a continuat imediat: „ajută necredinței mele!”. Cu alte cuvinte, el credea, însă a realizat că tot ceea ce ar trebui să fie credință era, în cazul lui, de fapt, mai degrabă necredință. De aici strigătul „cu lacrimi”.

       Prin răspunsul său, tatăl copilului mărturisește deodată credință, chiar dacă insuficientă, cu dorința sinceră de a o înmulți sau întări, dar și smerenie, „cu lacrimi”. Este împlinirea cuvântului psalmistului David: „Cei ce seamănă cu lacrimi, cu bucurie vor secera” (Ps. 125, 5). În același timp realizăm că Mântuitorul nu i-a cerut credință peste puterea lui, nici nu a condiționat vindecarea fiului bolnav de puterea credinței lui, ci i-a cerut credință pe măsura puterii lui, a capacității lui de a crede: „De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede” (Mc. 9, 23).

Două scurte concluzii:

1. Să ne facem timp pentru copiii noştri, să vedem ce lucruri îi frământă, din ce anturaj fac parte şi să ne rugăm pentru ei, că astfel îi încredinţăm Tatălui Ceresc să le poarte de grijă.
2. Să învățăm că atunci când cererea noastră este mai mare sau mai importantă, și efortul nostru, de rugăciune și post, trebuie să fie mai consistent. Amin!

Pr. Vasile Beni