Reeducarea-tragedie a poporului român

Unul dintre evenimentele cele mai degradante ale naturii umane din secolul al XX - lea a fost reeducarea din pușcăriile românești. Rangul acelor fapte ar putea fi, să zicem, la nivelul de tragedie, a ceea ce a însemnat al doilea război mondial pentru poporul german, lagărele de exterminare naziste pentru poporul evreu și ceva mai mult decât gulagul sovietic.
Este cunoscută, în perioada interbelică, naștere în România a mișcării naționaliste care viza elementele alogene ae corpului social-economic. Odată cu ocuparea României de către armatele sovietice, țara a devenit o arie de implementare a unui regim totalitar, ca în bună parte din țările Europei de Răsărit și Centrale. România, care avea o economie de piață funcțională precum toate țările din Europa interbelică, a fost așezată pe calea desființării proprietății particulare, a comunizării, a trecerii bunurilor de orice fel în posesiunea statului. Știut lucru, schimbarea, în concepția ocupantului, nu se putea face fără eliminarea elitei poporului roman, acțiune amplă care viza, în fond, decapitarea oricărei reacțiuni, la dictatul Moscovei, opoziția fiind manifestată cu vigoare, parțial de elementele fostei armate regale sau de grupuri civile care s-au format pe fundamentul crezului, a aceluiași ideal - o patrie liberă.
Țara a fost împânzită de regimul comunist cu pușcării, lagăre de concentrare și de muncă forțată.
Regimul de interior foarte dur țintea suprimarea prin bătaie, regim de viață insuportabil, prin deposedarea de mijloacele de întreținere biologică, hrană în speță, igienă precară.
Sistemul penitenciar avea în vedere segmentul populației care a făcut parte activă din mișcarea legionară.
În vasta literatură românească având temă universul concentrațional, cartea Reeducarea comunistă din anii 1945 - 1952 din pușcăriile de la Aiud, Suceava, Pitești, Brașov ocupă un loc aparte prin profesionalismul cu care autorul, Mircea Stănescu, doctor în filozofie al Universității București și consilier principal arhivist la Arhivele Naționale ale României cercetează tema. După cum precizează, dr. Stănescu a absolvit un stagiu de cercetare post-doctorală în sociologie politică în Franța, de asemenea, este un colaborator persuasiv al publicațiilor Memoria și Timpul, ân același timp participant la importante simpozioane și conferințe naționale pe această temă.
Volumul amintit a apărut la Editura Polirom în 2010 și beneficiază de un cuvânt înainte al lui Constantin Ticu Dumitrescu, fost președinte al Asociației Foștilor Deținuți Politici din România. De fapt, acest experiment a fost de origine sovietică și în spatele tuturor acelor grozăvii s-a găsit NKV și uneltele sale cu nume odioase care începe cu Ana Pauker, Dej, Nicolski, Pintilie, Birtaș, Gavrilă Jianu, Marin Baciu, Nemeș ori Sepianu, și în sfârșit, cu cele ale ofițerilor politici. Semnificativ rămâne răspunsul inspectorului Nemeș la întrebarea directorului închisorii Pitești, dacă Ministerul știe ce fapte oribile se petrec la Pitești: Desigur, le cunoaște, doar nu le fac de capul meu, ar fi spus unealta regimului.
Lucrare este prima dintr-o suită de trei volume, celelalte două ocupându se de reeducare din închisoriile Târgșor 1949-1950, Gherla 1950-1951; iar al treilea, reeducarea de la Târgu-Ocna, Canal și Ocnele Mari în anii 1950-1951.
Bazele oribilului experiment uman se găsesc în metoda pedagogică a lui Makarenko, comunist rus cu o condiție intelectuală atât de precară, încât nivelul lui era acela de necorespunzător ajutor de învățător. ,,Metoda” Makarenko face tabula rasa toate cuceririle pedagogice din istoria disciplinei și ,,educatorul” se exersează mai întâi în reeducarea unui grup de vagabonzi care i s-au dat în sarcină. Din această misiune a concluzionat cu rudimentele sale de inteligență că, în ce privește morala, politica este cea care hotărăște în ultima instanță. În 1936, Macarenko a fost recunoscut oficial de către Stalin ca promotor al viziunii marxiste care vede în educare și reeducare maniera prin care se construiește și reconstruiește un nou tip de umanitate nemaiîntâlnită până atunci. Omul nostru este un om nou, spunea Makarenko, cu toate că, adesea, nu și dădea seama nici el de acest lucru, întrucât nu avea capacitatea de a evalua și alege între diverse posibilități.
Ca element cu totul particular al mișcărilor ideologice și de grup este de remarcat, în acea perioadă, desprinderea, din proprie inițiativă, în pușcăria din Suceava, a unui grup de deținuți care și-au propus să inițieze procesul de reeducare a deținuților și inființarea Organizației Deținuților cu Convingeri Comuniste. Ideea ar fi avut-o un deținut legionar pe nume Alexandru Bogdanovici, moldovean, care a început cu studierea unor materiale propagandistice ale Partidului Comunist Român și cu broșuri pentru învățământ politic. Acestei faze soft, dacă i se poate spune astfel, i s-a suprapus, ceva mai târziu, imaginativa proiecție asupra fenomenului pe care l-a gândit Eugen Țurcanu, fost legionar, fost student la Drept, care a dezvoltat o teroare bine structurată după mintea sa și chiar după opiniile analiștilor, folosind ,,baze științifice” după intuițiile proprii.
,,Operațiunea” se începea cu dezagregarea colectivului, care se constituise în celule, unde se sudaseră într-un anumit mod deținuții în anumite grupuri de comunicare, prin mărturisirile pe care și le făceau uman, prietenește, unii altora. Eugen Țurcanu a racolat o parte dintre deținuții unui dormitor mai numeros și într-o dimineață, 10-12 oameni i-au bătut atât de sălbatic pe ceilalți, cu ciomege, șocându-i și descurajându-le orice gând de ripostă, în momentul în care au fost văzuți că sunt loviți de cei mai buni prieteni. Începuturile de reeducare, din 1945 la închisorile Oradea, Satu Mare, Sighet, Aiud și Alba-Iulia, după cum relatează Iosif Nemeș, directorul închisorii Oradea, ar fi fost niște încercări timide față de ceea ce a reușit să pună în operă Țurcan. După ce a fost semănată teama de bătăile absolut sălbatice, deținuții erau puși să dea declarații despre lucruri pe care nu le-ar fi declarat pe parcursul anchetelor curente, făcute de autorități. Rețeaua de informatori ai lui Țurcanu era capabilă să identifice în declarații lucruri pe care anchetatul le-a putut omite inconștient sau conștient, și descoperirea devenea începutul unui nou calvar, cuprinzând altă serie de bătăi și declarații scrise. După lucrurilor exterioare declarate, referitoare la prieteni, familie, cunoscuți, evident cu riscul de a fi arestați cei care erau trecuți în declarație, reeducatul trece la un stadiul nou care se numea auto-demascare. Sub presiunea psihică executată de mecanismul de tortură, deținutul mărturisea groaznice lucruri la care a participat sau pe care doar le-a visat, le-a inventa pentru a părea credibil și a scăpa de teroare. Ținta acestui mecanism al dezumanizării era dislocarea psihică a individului, pulverizarea stimei de sine și, în final, dezagregarea personalității, stârnirea unui unui dispreț total pentru sine, nivel de la care se putea construe omul nou.
Dezumanizatul Țurcanu și acoliții săi luptau împotriva sinelui fiecărui om, ajungând să spună unora, eu nu am nimic cu tine, ci doar cu banditul din tine, cu legionarul cu țărănistul din tine de care vreau să te scap. ,,Eu pe acela îl bat, nu pi tini”, ar fi spus Țurcanu. Atmosfera devenise insuportabilă în penitenciarul Pitești unde din cauza bătăilor oamenii, au început să moară, autoritățile penitenciare manifestând o mirare la auzul faptului că deținuții ajung să se bată între ei până la moarte care a fost în unele cazuri și sinucidere. Capacitatea de a minți și de a se preface a autorității comuniste era de neimaginat.
Tot ceea ce aveau mai sfânt oamenii a devenit bătaie de joc și motiv de înjosire a ființei umane. Sunt cunoscute liturghiile porno la Sărbătoarea Paștelui, desfășurată în registru diavolesc de reducatori.
Expresie a răului absolut în lume, comunismul sub aspectul său de reeducator trebuia răspândit și în alte pușcării, astfel au fost formate nuclee care au inițiat ritualurile groazei și ale disperării în pușcăriile pe care le am amintit la începutul textului.
Pretutindeni, acel gen de experiență a dat aceleași roade: a mutilat suflete, trupuri, pe unii i-a adus în pragul disperării, sinucigându-se, alții au înnebunit sau au murit ca urmare a traumelor distructive. Ceea ce făcea Țurcanu la început au fost puși să execute aleșii săi, fiecare devenind la rândul său torționar. Nucleul dur al reducării i-a cuprins inițial, alături de Țurcanu, pe Gheorghe Bâgu, Leonard Gebac, Gheorghe Teuțan, Nuți Pătrășcanu, Gheorghe Roșca și alți actanți ai degradantei tragedii pusă în operă de autoritățile ghidate de sovietici. Scenele și tablourile odiosului spectacol sunt înmărmuritoare cu fiecare filă. Unul dintre reeducații ajuns reeducator a fost Gheorghe Calciu Dumitreasa, după eliberare din penitenciar, preot în SUA. Lista celor cuprinși în ,,experimentul” gulagului românesc este lungă și scenariul aproape standard la Aiud, Suceava, Pitești, Brașov.
Despre oribilul mod de relație care se stabilea între deținuți, despre extraordinara duritate, bestialitate, lipsă de milă, de umanism și de empatie urbană, filosoful și scriitorul Petre Țuțea spunea că este ceva atât de îngrozitor între români, încât este rușinos în fața altor popoare să discutăm ce s-a întâmplat. Despre așa ceva nici nu ar trebui să mai vorbim, ar trebui să se uite că astfel s-a purtat român cu român; să dispară acelea chiar din memorie. O colosală rușine pentru nooi, românii!
Pentru a se spăla pe mâini, sistemul penitenciar și politic românesc a procedat la începerea unui proces în care să fie trași la răspundere autorii groaznicei operațiuni. S-a pornit de la premiza că o parte din deținuți au inițiat reeducarea din exces de zel, din orgoliu personal, din dorința de a profita de aprecierile sistemului politic și de a se elibera mai degrabă din sistemul penitenciar. Un mod de a se deroba de responsabilitate! Nicolski, Bodnarenko (Pintilie), Dej și alții au jucat atât de bine cartea dreptății comuniste, încât capii reeducării au fost condamnați la moarte, iar altora li s-au suplimentat anii de pușcărie. Faptele rămân ca o pecingină pe obrazul comunismului românesc, dar și pe al românilor care s-au oferit cozi de topor pentru oprimarea fraților.
Foarte important este să nu uităm suferința poporului nostru, rămas fără elită, și împins în jugul comunist-sovietic, apoi românesc.