Cornel Cotuțiu: Mașina socialismului

Printre nu puținele dosare, din dulapurile mele, necercetate de zeci de ani, găsesc un plic în care prima fișă are titlul tabletei de acum. Mărturisesc că reacțiile mele au fost diverse, de la amuzament la silă.
E o culegere de anecdote de dinainte de controversatul 89, cu scurte texte pe care le-am înșirat (chiar cu riscul de a provoca lectură vreunui securist, în grija căruia nu mă îndoiesc că i-am fost repartizat). Speram că voi trăi și niște ani în care noi, românii, vom trăi o libertate reală. Acum, iată, o trăiesc, devreme ce îmi permit să dau tiparului câteva notițe de atunci, care vor stârni, presupun, stări de nostalgii cenușii, celor din generațiile mele sau mirări, nedumeriri, unor „postdecembriști”. (Țin să fac precizarea că, din repulsie statornică, nu-i scriu numele nemernicului de atunci decât cu inițiala C.) Așadar:

* Mașina aceasta, la un moment dat, se strică. Nu știe nimeni de ce. Sunt chemați spre verificare și eventuale reparații clasicii ideologiei noastre. Vine Engels, dar după un ceas iese de sub mașină fără să fi găsit necazul. Urmează Marx, care, după două ceasuri, ajunge la aceeași concluzie. Ultima speranță a fost în Lenin. Acesta, după o jumătate de zi de studiu asupra mașinii, conchide:
- De ce nu mai merge mașina? Fiindcă ați îndreptat toată energia motorului către claxon.

* Când se reîntoarce din străinătate, la ieșirea din avion, C. spune astfel celor car îl așteaptă cu urale: „Trei iezi cucuieți, / Ușa tatii descuieți, Că tata v-aduce vouă / Un decret ș-o lege nouă”.

* Mă, deschide televizorul, să vedem ce mai scornicește.”

* C. și-a cerut schimbarea cetățeniei: Dorește să devină grec. De ce ? Fiindcă, mai nou, a început să vorbească elena.”

* „C. obișnuiește, când merge prin țară, să ia câte un copil, să-l mângâie, să-l sărute.
La un moment dat, în Transilvania fiind, are loc și o scenă de genul acesta și se adresează unui prunc de 5-6 ani:
- Pui de dac, spune-mi cum te cheamă.
- Miklos.

* La televizor era un serial de 25 de minute, căruia se spune că i se va modifica titul, în „Ce vrăji a mai făcut nevastă-mea.”

* C. primește de la Nixon o mașină; extrem de luxoasă, dar, ciudat, în interior, nici un motor, deci goală. Contrariat, C. îi telefonează lui Nixon:
- De ce-i goală mașina pe dinăuntru ?
- Păi, n-aveți nevoie de motor. Am constatat, când v-am făcut vizita. Pe drumul pe care ați apucat-o nu mai e nevoie decâ de... frână.

* - Ce se va spune despre C. peste 100 de ani ?
- A fost un turist român pe vremea lui... Ilie Năstase.

* - Cine i cel mai mare șahist al lumii?
- ?...
- Elena. Își poartă nebunul peste tot și nu-l ia nimeni.

* - De ce își ia C. nevasta cu el când pleacă peste hotare?
- Ca să n-o sărute nici la plecare, nici la sosire.

Așadar: Anecdotele de genul acesta au fost pentru români un mod de a-și elibera un of din tensiunea ce se statornicise, iar apoi a explodat în decembrie 1989, mai întâi la Timișoara, apoi în Capitală și îndată în toată țara. Ce s-a întâmplat cu mecanica isteață a anecdotei politice, de care acum... nu mai avem parte? Doar marile personalități politico-guvernamentale se întrec în interminabile năzbâtii de anvergură națională.