Av. Ioan Someșan; Ciosa, un loc binecuvântat de Dumnezeu

La poalele Munților Bârgăului, nu departe de Drumul Național 17, ce leagă Bistrița de Vatra Dornei, există din vremuri imemoriale, fără a se fi schimbat prea mult de-a lungul anilor, un cătun numit Ciosa (localnicii îi spun Șiosa) cu câteva case răzlețe, așezate pe dealuri și văi, ce formează împreună un teritoriu vast, binecuvântat de Dumnezeu și scăldat de razele soarelui de la răsărit până la apus.
Puținii locuitori ai acestei zone mirifice abia se auzeau când se strigau unul pe altul, că de văzut nu se vedeau, decât duminica la bisericuța din cătun ori la mici sindrofii stropite cu țuică (jinars) și turtă de orz, zisă hrincă. Chiar și pețitul se făcea într-un mod aparte:
Ion striga, din vârf de deal către Dumitru, fratelui Măriei, aflat pe alt deal:
„Mă Dumitre, mă, da-mi-ți-mi mă pe sorî-ta de nevastă ori ba, ha?
- Ț-om da-o dară, că doară n-om strânje-o noi în brață șî niși nu i-om fașe noi șilezî (copii)!” Și înțelegerea era făcută, pețitul împlinit.
Aici și-a petrecut copilăria și tinerețile Dumitru Luchii, bărbat voinic, cu buza de jos mai groasă, care-i trecea peste cea de sus, atunci când vorbea. Avea o față curată, sănătoasă, bine rumenită de soare și vânt, dar mai ales, avea doi ochi mici, mereu veseli, strălucitori. Râdea de tot și de toate, dar mai ales de belele.
Lui i s-ar fi potrivit versurile poetului Petru Cărare din Moldova, din Poezia Optimistului, care ne îndeamnă să gândim pozitiv, să vedem mereu partea plină a paharului, nu pe cea goală. Cum altfel ar fi putut rezista românii din Moldova atâţia ani sub ruşi, dacă nu gândind pozitiv? Mi-am permis să adaug o strofă, de la mine, în replică (strofa a 4-a, ca să fie imparțialitate !).
„Chiar când dai peste belele,
Orişicât ar fi de grele,
Dacă eşti mai mucalit,
Poţi fi veşnic mulţumit.

Căci belele-mpreună
Au şi partea lor cea bună,
Iar când n-au, oricât de greu,
Zi mersi că nu-i mai rău.

Dacă te-a lăsat soţia,
Lasă ciuda şi mânia,
Ia gândeşte-te aşa :
Că te-ai mântuit de ea.

Soţul dacă te-o lăsatu,
Lasă plânsul şi oftatul.
Ia gândeşte-aşa niţel:
Bine c-am scăpat de el.

Casa de ţi-a ars fireşte
E cam rău, dar ia gândeşte
Că putea fi şi mai rău :
-Bine că n-am ars şi eu…

Banii de ţi-i iau, nu-i bine,
Dar chimirul îţi rămâne ?
Dacă mori e prost, o ştiu,
Da-ţi rămâne vărul viu…

Legea asta-i cam isteaţă :
Orice n-ai păţi în viaţă,
Dacă eşti puţin sucit,
Poţi fi veşnic mulţumit.