Pr. Radu Liviu Roșu: ”Cunoaste-te pe tine” sau lupta cu mine însumi

“Câte ați spus în întuneric se vor auzi la lumină; și ceea ce ați vorbit la ureche, în odăi, se va vesti de pe acoperișuri.” (Luca 12, 3)

Dragii mei cititori! Iată-ne la început de lună aprilie, la mijloc de Poast Mare, perioadă în care Biserica ne cheamă la o mai insistentă apropiere de Dumnezeu, mai ales prin post și rugăciune, dar, cel mai important prin spovedanie și împărtășanie.

Așa cum v-am obișnuit și până acum, și în ceea ce privește recuperarea din boala dependenței, în luna aceasta vom aborda o temă de mare importanță atât pentru persoanele dependente, cât și pentru cei care nu manifestă asemenea probleme, și anume introspecția personală, judecarea personală și necesitatea acestora în urcușul duhovnicesc. Toate aceste subiecte le cuprinde Pasul 4 din terapia Minnesota de recuperare a persoanelor dependente.

Natura ne-a înzestrat cu instincte, nu fără motiv. Fără ele, n-am fi ființe umane complete. Dacă atât bărbatul, cât si femeia, nu și-ar căuta securitatea personală în fața primejdiilor, daca n-ar face efortul procurării hranei si al construirii unui adăpost, n-ar exista supraviețuirea.

Dacă omul nu s-ar reproduce, pământul n-ar fi populat. Dacă n-ar exista instinctul social, dacă oamenii nu s-ar sinchisi de traiul printre semeni, n-ar exista societatea. Toate acestea și multe altele sunt fără îndoială darurile lui Dumnezeu.

Aceste instincte, adesea își depășesc funcțiile proprii. Puternic, orbește, deseori subtil – ele ne conduc, ne domină, ne guvernează viața cu insistență. Când deviază de la orbită, instinctele naturale ale omului îi produc acestuia necazuri grave.

Nici o ființă umană nu scapă de astfel de necazuri. Când se produce acest fenomen, înseamnă că valoroasele noastre resurse naturale, numite instincte, au devenit propriile noastre handicapuri fizice și mintale.

Pasul 4 este efortul viguros și susținut de a ne descoperi aceste handicapuri, trecute și prezente. Este important ca dependentul și nu numai să fim în stare să vedem că instinctele scăpate din frâu sunt cauza ascunsă a dependențelor lui distructive.

De exemplu: Alcoolicul bea ca să își înece teama, frustrarea, depresia. Bea ca să scape de vinovăția patimilor lui, apoi bea iar ca să se simtă în stare de noi sentimente pătimașe. Această boală nu este plăcută la vedere. Acesta este primul pas activ care ne cere să mergem dincolo de simpla abstinență. Este foarte greu pentru dependent să-și admită greșelile.

Raționalizarea și proiecția sunt mecanisme firești de apărare. Dependentul se află într-o continuă negare, de aceea are mari probleme de a se vedea pe sine într-o lumină clară. Este fie cel mai mare erou al momentului, fie cel mai mizerabil de pe fața pământului, iar uneori ambele în același timp. Pentru a ajunge la o imagine clară despre “cine este el”, dependentul trebuie să analizeze ce persoană a fost înainte. Imaginea nu va fi prea frumoasă.

Pasul 4 este un proces de căutare și de găsire a faptelor, spre descoperirea adevărului despre noi înșine, ca să vedem care “sine” ne-a dominat viața. Ne permite o scufundare în examinarea persoanei care am fost cândva. Este de fapt un proces de auto-examinare amănunțită, incluzând defectele personale, dar nu numai.

Pasul 4 ne îndeamnă să vedem, de fapt, imaginea de ansamblu: nu doar ce am făcut rău, ce greșeli am făcut sau ce nu am făcut bine. Suntem invitați să privim chiar și rădăcinile greșelilor noastre, deoarece cea mai periculoasă rădăcina dintre toate este RESENTIMENTUL.

Cât de des nu ni se întâmplă ca după ce am avut o neînțelegere cu cineva, după ce ne-a părut rău și ne-am cerut scuze, să mai avem încă hoinărind în noi un sâmbure de resentiment? Ce se întâmplă mai departe în cazul acesta? Data viitoare când mai avem un conflict cu aceste persoane față de care păstrăm resentimente, ne aducem aminte de antecedente, fapt care nu face decât să înrăutățească lucrurile.

Sau, se întâmplă ca atunci când auzim pe cineva plângându-se de o astfel de persoană să ne bucure aceste fapt. Ori, atunci când vedem că această persoană are o bucurie, ne întristăm de faptul că are o astfel de șansă. Toate aceste reprezintă cazuri de răsplătire a răului cu rău.

”Resentimentul este cauza „numărul unu” a durerilor noastre. El devastează sufletul alcoolicului mai rău decât oricare altă stare psihică. Din el se nasc toate formele de boală spirituală, iar noi nu am fost bolnavi doar mintal și fizic, ci și spiritual” – Cartea Mare.

 Resentimentele sunt inamicul numărul unu și trebuie să scăpăm de ele scriindu-le pe hârtie ca un inventar personal. Resentimentele sunt de fapt un asasin spiritual. Inventarul personal este primul pas către auto-conștientizare. Ne ajuta să cunoaștem acele laturi ale firii noastre pe care le-am păstra mai degrabă în întuneric. Întunericul ne ascunde resentimentele și temerile provocate de suferințele din trecut.

Resentimentul este o stare de spirit dureroasă și întunecată, o măcinare lăuntrică necontenită, o gelozie abisală și o invidie născută din conștiința marginalității. Resentimentul este axiofob, dorește nivelarea, anihilează meritele în numele formulei “Las’că știm noi”. Nu e vorba aici despre conștiința nefericită, despre o negativitate ce-și afla sensul într-o neliniște creatoare.

Resentimentarul nu se întreabă de ce a ajuns pe acest tărâm fără șanse, preferă să-i acuze pe cei care nu-l acompaniază în direcția sterilității, a eternului bombănit. Culpa este întotdeauna a celuilalt. Eșecul provine din malefice conspirații. Resentimentarul erudit se plânge că nu este admirat îndeajuns, că i se ignora pedantele tomuri.

Resentimentarul ignar biciuiește tot ce-i apare-n cale, se pretinde iconoclast, heterodox, deschizător de drumuri, demolator de tabu-uri, în speranța că va fi luat în seamă.

Resentimentarul fanatic, acel ”true believer” despre care a scris Eric Hoffer, detestă lumea așa cum este ea orânduită, nu este un revoltat  în sensul camusian (o condiție normală în timpuri de criză și nu doar atunci), ci un exaltat monoman care crede că deține cheia pentru fericirea umanității.

Resentimentul detestă strălucirea naturală, fără focuri de artificii, schimbările incrementale, înțelepciunea neîncruntată, moderația necrispată, libertatea interioară trăită ca o experiență firească.

Sub aspect social, resentimentul capătă forme diverse, întotdeauna menite să găsească țapi ispășitori pentru propriile înfrângeri. De exemplu - antisemitismul este un caz paradigmatic de mitologie resentimentară, la fel ca și anti-americanismul, desigur cu distincțiile de rigoare. Iar pe plan individual, resentimentul este expresia unei uri nestăvilite, clocotitoare și de nedomesticit. O ură uneori refulată, raționalizată, camuflată, dar nu mai puțin vicioasă și sufocantă.

Tristă, chinuita agonie a resentimentarului este de fapt neputința de a accede la tărâmul binecuvântat al iertării. O iertare care se întemeiază pe căința celui care a comis păcatul.

Să trăiești de-a pururi pentru a te răzbuna, pentru a-ți lua revanșa, ce oroare, ce blestem…Un egoism atroce, un invincibil sentiment al ratării, al eșecului, o invidie sufocantă în raport cu cei care nu se opresc din drum, clădesc, caută, descoperă.

Izolarea resentimentarului este demnă de compasiune. El nu poate avea prieteni, doar aliați conjuncturali în numele unor aversiuni comune. Liantul falsei lor comunități este ura, obidă, ceea ce se cheamă oftică. Nu întâmplător este deopotrivă o denumire de stare psihologică și de maladie. Oftica ascunde o admirație secretă, inavuabilă, o dorință de a fi precum cel insultat, de a nu fi mai prejos, de a obține aceeași recunoaștere.

Carlos Rangel nota cum resentimentul se hrănește din ceea ce se cheamă sindromul simultanei iubiri-ură. Un binom în care ura ajunge să anuleze ce-a mai rămas din dragoste.

Resentimentarul este un personaj hain: conform dicționarului, acest vechi cuvânt înseamnă, între altele, rău la inimă, neîndurător. Tocmai sufletul rău duce la un chin trăit sub semnul unei solitudini nesfârșite, în fond auto-indusă, auto-generată, o neputință devorantă de a recunoaște dreptul celuilalt de a fi tot om.

Ce facem, totuși, cu resentimentul? Neeliberate, resentimentele ne pot distruge. Pe termen lung ele pot sta la baza unei serii de afecțiuni cum ar fi: depresie, anxietate, frică, boli fizice, chiar incurabile.

Situațiile care provoacă această pornire a noastră împotriva unui semen care nu a procedat corect, ba ne-a insultat sau nedreptățit și ne-a rănit sufletește, sunt foarte variate. Uneori o vorba nelalocul ei, in alte cazuri o neînțelegere în care poate fi implicată o a treia persoană.

Sunt diferite cazuri în care dat fiind vulnerabilitatea noastră generată de vanitate, reacționăm pe loc, ne supărăm tare și deși episodul trece și este uitat, el nu este dat uitării cu totul iar sentimentul de animozitate persistă împotriva acelei persoane care ne-a lovit ego-ul.

Rămânem într-un anume fel handicapați sufletește nemaiavând aceleași sincere sentimente pentru semenul nostru după cele întâmplate. Data viitoare când mai avem un conflict cu aceste persoane față de care păstrăm resentimente, ne aducem aminte de antecedente, fapt care nu face decât să înrăutățească lucrurile.

Această nedezlipire de probleme cu resentimente prelungite este probabil cea mai mare problemă în toate relațiile, mai ales în relația cu mine însumi. Nu ne descurcăm prea bine în a ne curăți de urmele resentimentelor. Chiar dacă ne pare rău și facem schimbări, lăsăm să persiste răni, doar ca să le deschidem din nou și prin aceasta să tulburăm și să păcătuim.

Nu ne descurcăm prea bine în a ne curăți de urmele resentimentelor. Chiar dacă ne pare rău și facem schimbări, lăsăm să persiste răni, doar ca să le deschidem din nou și prin aceasta să tulburăm și să cădem.

Soluția: Contează prea puțin dacă îi mai cunoaștem pe acești oameni sau dacă fac parte din ”istoria noastră antică”. Contează prea puțin dacă aceștia au murit sau nu – e posibil să avem resentimente puternice și față de o persoană decedată.

Ce e important e că resentimentele pot fi smulse din rădăcini și pot fi „dezamorsate”.

Prețuiți VIAȚA și alegeți să nu vă pierdeți.

Cu Har și Bucurie, al vostru umil prieten, Pr. Roșu Radu Liviu!