Nadia Urian Linul: Toto

Toto, așa și-a spus de mic. Nu știa și nu putea să-și spună altfel, deși cuvântul nu avea nimic în comun cu numele său. Doar așa a putut să-l rostească. L-au acceptat cu toții.

Era numele unui copil frumos, dragălaș, gânditor, slăbuț la chip și năstrușnic, uneori.

Nu-i lipseau momentele de apostrofare din partea părinților, dar nici cele în care simțeai nevoia să-l iei în brațe. Să-l strângi la piept cu toată puterea, să-l lași să se alinte, știind că sub chipu-i de copil se ascunde o minte de om matur.

-Toto, spune R, nu L! Azi-mâine, o să fii școlar!

Toto  e școlar acum. Cu teamă, a început cu teamă să spună R, nu L, să îl spună rar, să îl spună apăsat, ca cei din jur să îl observe și să îl laude.

Mai ales, când vorbește la telefon, cu bunica. Atent, să nu greșească.

Așa a făcut și la fotbal. A vrut să joace cu echipa. N-ai crede, căci și echipamentul pare prea mic pentru un asemenea sportiv, transpirat uneori, plouat, îmbujorat, dar fericit și cu ochii plini de lumină: ,,Am reușit!’’

-Bunica, azi am dat două goluri, dar unul nu a fost luat în considerare!

-Bravo,Toto! Sunt mândră de tine!

Dar… cu cititul cum stai? Te descurci?

-Da, îmi place! Și matematica, bunica…calculez pe axă. Și scrisul îmi place, dar mai puțin.

-Ce litere ai învățat? Vrei să le scriem împreună?

-Da, când vin la tine, sâmbătă.

Și așa au făcut. Au scris după dictare, împreună. Nu puțin, nu ușor…Dar Toto a ținut ritmul. Impresionant.

Uneori,Toto merge să se joace cu Iulia, vecina lui. Spre mirarea tuturor, își ia cartea cu el.

Să o confunde, oare, cu o jucărie? Nu. Vrea ca Iulia, fosta colegă de  grădiniță, să îl audă pe el, cum citește. Toto se laudă. E școlar! Numai că își uită ,,jucăria’’ acolo.

-Toto, ți-am adus cartea. Ai uitat-o, la mine.

 Bunica era nemulțumită de efortul ce-l făcea copilul, la antrenamente.

-Mai lăsați copilul să se odihnească! Ce-l tot purtați la atâtea activități? N-are și el nevoie de joacă și de copii?

-Mamă, nu ai dreptate! Copilul are nevoie de mișcare! Stă atât de mult timp la școală, în bancă, la program prelungit! Are nevoie de mișcare, nu înțelegi? Unde să alerge, pe străduță, printre mașini? Nu-i ca pe vremea noastră!

Bunica își dă seama că e demodată. Înțelege ușor și acceptă. Da, deocamdată, copilul face față cu succes programului, se trezește la timp și e cuminte.

E atât de cuminte  că știe să aibă grijă și de frățiorul cel mic. E fericirea lui și a frățiorului,  fiecare întâlnire în fața ușii. Se îmbrățișează, până ajung pe jos, ,,dărâmându-se’’unul pe altul. Rare sunt momentele în care  Toto nu renunță la vreo jucărie, în favoarea lui Dadi.

Știe că toți îl consideră copil mare și că au așteptări de la el.

De aceea, azi a dovedit-o pe din plin.

-Ce faci, Dadi?

-Cicec! Cicec ca Toto.

-Cum, citești tu, ca Toto? Toto are în gura bibi, ca tine? Și nici pampers nu mai poartă. Cum, tu nu vezi?

Dadi se uită la bibi, o scoate din gură apoi o aruncă cât colo, dar nu pentru multă vreme. Ia cartea lui Toto de pe masă și o mută pe măsuță. Se apleacă, rezemat în cot și începe să citească, așa cum face Toto. Cu degetul fixat, sub fiecare imagine.

-Mu-tu-li-că….MUTULICĂ, ma-și-na…Mașina, Ur-ma…urma…Tati, ce ete ur-ma?

Uite, când calci în zăpadă, rămâne acolo urma, ca aici, uite, în poză! Dar aici, ce scrie?

-Bul-can! Tatiiii, bul-can!

-Cum, bul-can? Vulcan! Spune V!

Ce face vulcanul, Dady? E…

-Tati, bulcanul fase asa: copilul ridică mâinile, se aruncă în sus… face ,,Buuuuuf!’’ cu gurița, gata sa cadă pe spate, peste jucării. E ca un munte, da, bulcanul…

-Dadi, ești cel mai cuminte copil! Bravo! Cred că în curând, te duc la grădi, ce zici? Știi să citești, lași bibi acasă și mai ales, uite, nu mai ai nevoie de pampers. Unde ai făcut azi, pipi?

-A fefeu, tati! A fefeu..

Daaa, tati știe ce s-a întâmplat azi și a rămas impresionat de asta. Nu va uita, devreme. N-are cum…

Erau cu toții, în bucătărie. Fiecare se îndeletnicea cu câte ceva. Găteau, întindeau foile și le coceau în tavă, curățau, spălau… sau se jucau. Un fel de relaxare și nu numai…

Deodată, copiii pleacă. Părinții bănuiesc că sunt prin sufragerie, pe la cutiile cu jucării. Dar…era cam mare liniștea. Au urcat în camera lor, printre cutii și rafturi cu jucării.

Totuși, ceva ciudat se întâmplă…e prea mare liniștea! Nu se putea să nu fie măcar ceva nemulțumiri, ceva țipete, de atâta timp!

Ce o fi? Tata ia decizia să verifice. Ajunge la copii din câțiva pași, urcând scările. Ascultă, de departe. Nu deschide ușa, brusc. Stă nemișcat.

-Hai, Dadi, încearcă, știu că poți! Te rog! Hai!

Tati nu pricepe. Deschide ușa. Dadi stătea ghemuit, așezat pe olița tip fotoliu, cumpărată de mami de ceva timp. Dar nu voia nicidecum să audă de olița. Îi zicea fefeu.

Azi, Toto a reușit să-l convingă pe Dadi să se așeze acolo. Dar nu numai să se așeze. L-a dezbrăcat de salopeta care nu se desfăcea așa ușor. Acum era aruncată pe marginea de la chiuvetă. Avea capse bine prinse.Tati o vede, se uita la Toto și-l întreabă:

-Cine l-a dezbracat? Tu? Cum ai putut? I-ai scos și pampersul?

-Da, tati, am vazut cum face mami…

-Și te-ai descurcat? Ai putut?

-Da, tati, s-a decurcat Toto, spune Dadi!

Și tu, l-ai ajutat? Ești copil mare! Dadi numai doi ani și câteva luni. Bravooo, Dadi,o să te duc la grădi.

-Da, tati, fac pisu la fefeu, ciu ță cicec ca si Toto si meg a coală. Sunt male acuma!

Tati îl ajută să se ridice, îl îmbracă cu salopeta, apoi îi ia pe amândoi în brațe, îi strânge la piept, ca pe cea mai de preț avere.

- Dadi, o să mergi la grădi!

Tu, Toto, ești un adevărat erou! Eroul nostru! Hai, să te țin în brațe, puiule!

Ești o minune de copil!