Andrei Marga: Sorosismul – premise și politici

În țări în care cetățeni, curente de opinie și chiar partide au pătimit datorită încălcării democrației înseși, se discută azi despre „sorosism”. Se discută mai cu seamă în SUA și în Europa. La adresa sorosismului se formulează acuzații de imixtiune în politică și justiție și de lovire a unor cetățeni care aveau vederi alternative la cele oficializate.

Sunt de părere că examinarea situației a devenit necesară. Ea se cuvine făcută cu argumente, pe cât posibil factuale. Este ceea ce întreprind aici pe cazul acțiunilor inițiate de George Soros.

Sorosismul a urcat pe scena politicii în decenii în care democrația a intrat în criză. A devenit clar că funcționarea acesteia în datele moștenite – ca „democrație liberală” (Stuart Mill), „democrație revoluționară” (Marx), „democrație cu conducător” (Max Weber), „democrație socială” (Kautsky) – nu asigură societății moderne funcționalitate fără convulsii.

Desigur, nu sorosismul a cauzat criza democrației. Aceasta vine din asocierea de concentrări de putere cu subminarea suveranității naționale, cu noile tehnici de manipulare, cu declinul valorii celor aleși și cu expansiunea cinismului. De altminteri, cele mai elaborate sinteze ale teoriilor democrației (Manfred Schmidt) sau istoriile cuprinzătoare ale ideilor politice (Henning Ottmann) nici nu-l amintesc. Sorosismul operează însă în democrații, afectându-le.

În timp, sorosismul a intervenit tot mai fățiș în politica mare. Preluat de Joe Biden ca axiomă a politicii, care ar fi „lupta democrației cu autoritarismul” – preluare în dauna tradiției americane a „democrației ca formă de viață”, ilustrată, între alții, de greu egalabilul John Dewey – sorosismul a fost implicat în decizii, încât contribuția sa la debusolarea și suferințele lumii actuale este evidentă. Scindarea lumii în „buni” și „răi”, instrumentarea justiției interne și internaționale pentru a lovi rivali, segregarea cetățenilor, degradarea dezbaterii, a educației și creației, reînarmarea și războaiele de azi i se datorează, de asemenea.

          Bunăoară, axioma „lupta democrației cu autoritarismul” conflictualizează oamenii, favorizează inși mediocri să urce la decizii doar pentru că întrețin conflictul și creează o nouă „corectitudine politică” ce strivește inovația, în vreme ce cleptocrația înlocuiește meritocrația. În țări cu dificultăți majore nerezolvate, de la infrastructură, trecând prin civism, la funcționarea instituțiilor, cum este și România, acest sistem irosește resurse și este plătit din greu de către cetățeni.

Ceea ce se numește „sorosism” este acțiunea „Fundației George Soros pentru o societate deschisă”. Aceasta a dobândit arie de manifestare internațională pe fondul cotiturii din jurul lui 1990, din Europa Centrală și Răsăriteană, de la „socialismul răsăritean”, la o societate bazată pe libertăți și drepturi fundamentale ale individului,. Apoi, opunându-se reconfigurării ordinii lumii, din jurul lui 2012 încoace, sorosismul și-a sporit această arie.

Azi, el opune republicanismului democratic, care se reafirmă în SUA și Europa, o ideologie – „globalismul”. SUA resping azi „globalismul”, după ce China, Rusia, Germania nu l-au îmbrățișat, chiar dacă fiecare practică economia „globalizării”, iar „globalitatea” vieții o recunoaște orice om care înțelege lumea zilelor noastre. „Globalismul” este ideologia după care ar exista un centru al lumii de iradiere ideatică, de adevăr și de decizie, din care  ar trebui să emane decizii și direcția acesteia, la care oricine are a se plia.

Ce este „societatea deschisă”?

Fundația lui George Soros s-a revendicat din ideea „societății deschise”. Cel care a introdus termenul a fost Henri Bergson (Les Deux sources de la morale et de la religion,1932), care a considerat că progresul societății îl asigură libertatea persoanei, iar libertatea este în esență „mobilitate”. În istorie s-ar alimenta o „morală închisă” și o „religie statică”, care induc o „societate închisă”, sau, la polul opus, o „morală deschisă” și o „religie dinamică”, care induc o „societate deschisă”. În vreme ce prescripții precum „imperativul categoric” al lui Kant ar forța oamenii la încadrare în containerul inerent unui principiu, „morala deschisă”, „religia dinamică” și „societatea deschisă” sunt axate pe creativitate și lasă loc fiecărui om. Ele sunt universale și asigură pacea.

La Bergson, sub termenul de „societate deschisă” era vorba, așadar, de o societate preocupată să-i asigure individului condițiile afirmării nestingherite. Karl Popper a preluat acest concept, dar nu l-a clarificat sociologic și juridic. Rămasă intuitivă, „deschiderea” de care a vorbit a fost redusă treptat la selectarea guvernanților prin competiția electorală, lăsând astfel spațiu celor care au câștigat competiția, la un moment dat, să ia măsuri împotriva oponenților.

Astfel a și fost preluat acest concept de către George Soros și aplicat de activiștii săi. Ca efect, de pildă, avem ceea ce se vede astăzi în România, dar și în alte țări: perpetuarea la guvernare a acelorași grupuri, în pofida lipsei lor de rezultate. Sau, un alt exemplu, instrumentarea justiției pentru a lovi rivalii! Avem, de asemenea, enormitatea ce constă în discriminări între pretinși „proeuropeni” și așa-ziși „extremiști”. O discriminare de nimic justificată, căci „proeuropenii” de azi nu au nici meritele și nici legitimarea pretinse, iar cine respectă Constituția țării sale nu poate fi socotit extremist, ci este cetățean ca oricare altul. De altfel, această discriminare e condamnată de cei mai importanți democrați ai timpului nostru. Ea este absurdă și face ca beneficiarii discriminării să nu se mai ocupe de politici pentru cetățeni, fiind absorbiți de segregarea ilegală  a oponenților. Discriminarea distruge democrația.

Fundațiile, cum se știe, funcționează în regimul juridic de libertăți, pe baza aprobării din partea autorităților. Ele au statute. Unele promovează concepții asupra societății. Diferența este importantă, căci  apelul la resursele unei fundații de către un cetățean sau altul este una, iar a împărtăși concepția fundației și a fi militant este cu totul altceva. Împărtășirea și militanța nu urmează în toate cazurile apelul la resurse.

Pentru discuția de la noi, în care intervin tot felul de necunoscători și amnezici spre a crea confuzii, subliniez că pot vorbi fără părtinire despre subiect, căci cunosc lucrurile, dar nu am avut burse Soros. Nu am avut nevoie. Am fost la studii și în stagii de cercetare științifică în străinătate cu burse ale unor instituții din diferite țări, acordate prin competiție internațională, de jurii de la fața locului. Nu am fost visiting professor cu burse Soros – fiind invitat al universităților din țările respective. În treacăt spus, după 1989, am susținut turnee cu autofinanțare, din însăși remunerarea conferințelor, în SUA, Europa și Asia.

Ceea ce se reproșează astăzi sorosismului nu este, însă, desigur, susținerea financiară pe care a dat-o multora după 1990 pentru achiziționarea de aparatură, tipărirea de cărți, participări la reuniuni internaționale, burse și altele. Ea a fost utilă, cu efecte certe în dezvoltarea infrastructurii universitare, școlare și a cercetării de atunci.

Politica sorosismului

Ceea ce i se reproșează sorosismului sunt însă un mod inacceptabil de a face politică și, aș adăuga, o ideologie, pe care nici chiar unii dintre activiștii săi nu o înțeleg. Pe acestea vreau să le lămuresc aici, plecând de la ceea ce în România a fost cel mai grav.

Mă gândesc la fapte. De pildă, la plasarea de către George Soros a unor oameni nepotriviți, adesea nepregătiți, în demnități de stat în România timpului – la resurse, la externe, la procuratură, la justiție, la serviciile secrete, la Cotroceni și în alte instituții. Sau, un alt exemplu, anularea alegerilor prezidențiale din 2024 de către activiști ai fundației aflați la Cotroceni și în CCR – în cazul în care se  confirmă cele semnalate deja din Statele Unite, probabil pe baza datelor electronice.

Să observăm însă că explicitarea politicii fundației a venit abia în timp. Chiar George Soros a dezvăluit-o relativ târziu. Ulterior el s-a lăudat cu organizarea Maidanului de la Kiev (2013), pe care cei mai laborioși specialiști ai relațiilor internaționale (Meersheimer, Chaliand, Wirsching, Sacks, etc.) o pun în seama unei „orchestrări”. Atunci, sub 25% dintre „maidaniști” știau la ce iau parte, iar, acum, sunt sute de mii de morți într-un război care ar fi putut fi evitat!

Nici în Statele Unite critica fundației George Soros nu a fost inițială. Abia la atacarea președintelui George Bush Jr. a devenit limpede ce se petrece, pentru ca, ulterior, să se atingă culminația în torpilarea lui Donald Trump. Nu mai vorbesc de atacarea plină de ignoranță a Chinei și Rusiei și de otrăvirea cooperării internaționale. Și astăzi, sunt destui cei care nu pricep că democratizarea a fost și este favorizată de cooperare în toate direcțiile, nicidecum de antagonizare.

Oricum, este vorba de atacarea de către sorosism a unor personalități,  politici și țări care s-au schimbat cu siguranță de la an la an, cu noi contexte. Ca urmare, este de întrebat: nu cumva cei care atacă continuu, propagandistic și orbește nu s-au schimbat și proiectează asupra realității stagnarea propriilor minți în anacronisme?

Sorosismul și Karl Popper

Opțiunile politice și ideologice enunțate de George Soros s-au revendicat insistent  din privirea asupra lumii a lui Karl Popper. Ce a spus de fapt Karl Popper și a fost fructificat de George Soros?

În Logica cercetării (1934), Karl Popper a luat explicația prin legi cauzale ca singura explicație științifică – inclusiv pentru faptele sociale, dezistorizându-le astfel și excluzând empatia. În Mizeria istoricismului (1944), el a respins abordarea societății ca întreg, la Marx, Comte și Stuart Mill, în numele unei „inginerii pe fragmente (piecemeal engineering)”. În Societatea deschisă și inamicii ei (1945), el le-a contrapus lui Platon, Hegel, Marx și realităților o „societate deschisă”. Cartea În căutarea unei lumi mai bune (1987) dezvoltă ideea că „într-o democrație, un guvern se înlocuiește fără vărsare de sânge, într-o despoție, nu” și localizează pluralismul, toleranța, egalitatea șanselor și dispariția foamei în Vest, contestându-le  Est-ului.

Din varii motive, nu am agreat popperismul, din care citisem cartea principală, Logica cercetării. Primul era acela că nu găseam în el răspunsuri la dificultățile vieții. Apoi, a fost formarea în opera lui Hegel, care era tocmai tradus în România, de către profesorul D. D. Roșca, cu care a început studiile generația mea.  După ce fusesem ales decan, în 1990, cultivatul profesor Ion Aluaș – la care debutasem ca asistent la Istoria filosofiei și Filosofia istoriei – mi-a relatat că a fost invitat la o discuție cu George Soros, când s-a pus chestiunea construirii unui campus universitar pentru români ca să poată divorța Babeș și Bolyai.

Nu am împărtășit viziunea lui George Soros și fiindcă elaborasem teza de doctorat în Germania, unde controversa Adorno-Popper și critica adresată lui Karl Popper de mentorul meu, Jurgen Habermas, erau vii. În sfârșit, în „Societatea Hegel”  a anilor următori, l-am ascultat pe Ottmann, cel mai bun istoric al ideilor politice, vorbind de Karl Popper.

Popperismul ca filosofie nu m-a cucerit, dar i-am consacrat, firește, un capitol în ampla Introducere în filosofia contemporană (2014). Ponderea lui Karl Popper nu este deloc neglijabilă în filosofia cunoașterii și, mai exact, în logica științei și trebuie parcurs. Pe alte terenuri, însă, ceea ce spune el este sumar și adesea inadecvat.

Critica sorosismului

Desigur că filosofia politică a lui Karl Popper este mai bogată decât și-o asumă George Soros. De pildă, Karl Popper preconiza persoane de calitate la decizii în democrația pe care o teoretiza – or, în practica Fundației George Soros, cel puțin din România, dar și în unele democrații, rareori s-a regăsit așa ceva. La Karl Popper, „critica” are de precedat adoptarea oricărei decizii majore. Or, în cele două practici se află mai curând alinierea, „corectitudinea politică”, nu mintea liberă și critica. Este ceea ce le-am și reproșat unor activiști la momentul potrivit.

Observația mea, din perspectiva filosofică a unui pragmatism reflexiv, a fost aceea că „raționalismul critic” al lui Karl Popper ia în brațe un concept de „raționalitate” care nu este confruntat cu realitatea, ci postulat și apoi impus realității (detaliat în Raționalitate, comunicare, argumentare, 1992). De aceea, Karl Popper nu a putut spune ca filosof mai nimic despre tragediile secolului în care a trăit – nici măcar despre tragedia fără precedent, a cărei victimă a fost propriul popor.

 De aici vin de fapt, inevitabil, discriminări: popperismul nu înțelege că polisul, o comunitate, o țară sunt formate din oameni diverși, cu situații și nevoi diverse, care trebuie asumate în diversitatea lor de către cel care concurează democratic la guvernare. Dimpotrivă, popperismul instituie din capul locului mecanismul unei discriminări. Or, democrația la propriu exclude discriminările!

Nu am acceptat nici ca determinismului economic al „marxismului răsăritean” să-i fie opus, după tot ceea ce s-a petrecut în Europa Centrală și Răsăriteană în perioada postbelică, doar un determinism al competiției electorale, care este tot o simplificare a realității. După cum nu am acceptat nici alte opțiuni ale popperismului.

De exemplu, nu am acceptat simplificarea istoriei prin reducerea ei la opoziția „democrație vs. autoritarism”, care, așa cum s-a dovedit în practică și în România, restaurează autoritarismul chiar în democrație.  Oare România ultimelor două decenii nu plătește din greu acest autoritarism plin de impostori și de inepții, care a și aruncat-o în crize și la coada Europei? Dacă ne oprim la ziua de joi, cu  acea, cum bine s-a spus, „huliganică” reținere a candidatului ieșit pe locul întâi la alegerile prezidențiale din 2024, este același autoritarism al unor inși rudimentari care aruncă România la coada lumii civilizate.

 Un alt  exemplu: „raționalitatea” este postulată de popperism, iar cine nu se încadrează în rigorile ei formale are două șanse – supunerea sau segregarea. La rigoare, victima ar fi de vină, nu cei care decid! Și încă un exemplu: potrivit lui Karl Popper, verificarea deciziilor se face apelând la „propoziții de bază”, selectate însă ad hoc, nu conform datelor trăite.

Optica globalistă este lăuntrică sorosismului. El este obtuz la năzuințele de schimbare de sistem. Demonizarea celor care nu-i împărtășesc opțiunile face ca el să aibă azi la activ în lume un întins cimitir de sacrificați doar pentru că aveau o altă abordare.

Se pot vedea erori și efecte ale sorosismului în diferite sectoare ale realității zilelor noastre. M-am exprimat asupra acestui aspect cu alte ocazii, de pildă în:

https://www.cotidianul.ro/sorosismul-ca-politica-andrei-marga/

Unele efecte ale sorosismului sunt însă pe scenă, agresiv, și astăzi.

Văd un efect în extinderea pe care a căpătat-o presa habotnică, care s-a separat de misiunea dintotdeauna a presei ca mijlocire între cetățeni și decidenți. Unii jurnaliști și-au pierdut independența judecății, nemaifiind capabili să vadă fețele multiple ale lucrurilor și să cugete cu capul propriu. S-a creat, între altele, o presă plină de încălcări ale logicii elementare și ale eticii și de o penibilă subiectivizare a evenimentelor. Un alt efect constă în subminarea dezbaterii publice. Dezbaterea, câtă mai este, a devenit mai degrabă o pălăvrăgeală în interesul unor grupuri care se dau drept public. Un efect îl văd și în domeniul educației, în care tot felul de diletanți invocă „raționalitatea”, luând ca sfântă politica autorităților, și pretind că așa ar fi „european” și „american”. Calificative ce devin, în folosirea diletanților, simplă demagogie. Inși fără cultură, care nu au parcurs nici istorie, nici economie, nici sociologie, se ambalează să marcheze minți inocente și să „modifice” oamenii. Iar, „la comandă politică”, promit atacarea oricui vrea alternativa la situația inacceptabilă în care s-a ajuns în țară.

 Mai nou, sprijinirea pulverizării societății – prin renunțarea la conștiința istoriei, disoluția guvernării democratice în „guvernanțe”, schimbarea naturii umane, dislocarea familiei tradiționale – este gravă. Pulverizarea se opune democratizării și slăbește o societate.

Peste toate, la noi este obicei să se examineze puțin și să se vorbească pe lângă subiect, în loc să se analizeze ideile și acțiunile celor care iau decizii ce afectează interesul public. Este obicei și ca unii să confunde oamenii și să proiecteze asupra altora mizeriile propriei vieți.

 Toate acestea, în locul concentrării, cu competență și reflexivitate, pe ceea ce este de făcut pentru democratizare. O „democrație curată”, cum s-a apus deja la Alba Iulia în 1918, rămâne, în continuare, pe orice față s-ar privi realitatea, urgența urgențelor României.

    <a href="http://www.andreimarga.eu">Andrei Marga</a>