Melania Cuc: Odiseea nefericită a coifului de aur

Coiful de la Coțofenești nu este doar aur bătut în matrițe străvechi, este un fel de hrisov tridimensional și fascinant, mesaj al stămoșilor noștri. Este, mai ales, o epopee, un Simbol. Descoperit de un copil, pe la 1929, în praful unui sat prahovean, el a devenit, de-a lungul deceniilor, semnul continuității unui neam, al puterii și al misterului fenmen dacic. Și, cum se întâmplă cu mai toate simbolurile, un timp a stat în atenția specialiștilor și a publicului larg, apoi, prinși de problemele cotidiene, oamenii l-au ignorat și  artefactul părea a fi fost uitat în vitrinele Muzeului. Dovadă, valoarea lui reală nu mai fusese, official,  recalcultă de specialiști în ultimii zece ani. Un obiect aproape sacru, cum este acesta, (vorbesc la timpul prezent)  nu se măsoar în carate, ci în lecția de istorie  pe care o poate transmite generațiilor prezente și viitoare.

După ce a fost anunțat oficial ,,furtul,, coifului de la Coțofenești, ca tot românul, mi-am pus și eu o mie de intrebări, la care nu am găsit răspunsuri, desi am tot căutat în mass-media, în comunicările oficiale. Cine și unde a greșit? Cine e vinovat, și dacă vinovatul (vinovații) va (vor) fi descoperit (descoperiți) cândva, cum și cu ce ne va ajuta asta, pe noi ca nație? Coiful a fost ca un vis măreț. De vise nu te poți atinge pentru că știi că ele sunt și fragile, sunt casante și mai ales sunt dorite de mai toți negustorii de partimonii, de acei mari bolnavi  de putere ai lumii și singurătății. Care om normal ar ține acasă, pe noptieră, un artefact de asemenea strălucire spirituală și mtaerială?

Că obiectele de patrimoniu au fost trimise la Muzeul Drents din Olanda, pentru expoziția „Dacia. Regatul aurului și argintului”, părea un gest firesc de diplomație culturală. Publicul larg nu a fost informat în mod special. Era în obișnuință să se facă schimburi culturale în UE, și romanii au fost tentați să se laude,  să arate lumii ce aveau mai  de preț în Tezaur? În speță, era  doar un împrumut de valori expuse în vitrine, un mod prin care încercam să deschidem ochii Europei, (UE)/ spre noi. Am scos coiful original din Țară (când se putea face o copie) ; ne-am lăudat  cu civilizația noastră, care, printre altele, știa să modeleze aurul pe când alții, în lume, abia descoperiseră fierul. Am marșat pe trecutul brav în timp ce ei, europenii ne țineau la limesul  spațiului Shenghu. Nu știu ce au gandit cu adevărat politicienii țării mele atunci, și  nici ce planuri au avut managerii Muzeului Național . Într-o lume normală totul ar fi fost perfect, numai că noi nu mai trăim într-o lume normală, nu mai există onoare.

Transfeul a fost făcut conform Protocolului, se spune, numai că într-o noapte de octombrie 2024, din muzeul-gazdă, situat undeva în Olanda, coiful dacic dispare odată cu câteva  brățări și ele faimoase.  Vestea nu doar șochează, ne lasă loc de interpretări.

 Timpul a trecut tăcut, în curând se va împlini un an de așteptări zadarnice, și aflăm că am primit la schimb doar scene ca din filmele vechi polițiste. Nimic papabil, nimic  concrect. Se vorbeste și despre  despăgubiri în euro. Adică, statul roman a primit exact valoarea la care a fost făcută polita de asigurare. Mai mult de atât nu se putea, legal, după normele asiguratorului.  Încrederea românilor în cei care au avut custodia acestui obiect rarisim, scade de la o zi la alta dar se lasă și  colbul uitării,  resemnarea. Alte problem de viață și moarte planează peste noi toți și viața unei povesti este scurtă.

Rămân totușuși întrebările la care nu  răspunde nimeni.  Cine a supravegheat întreaga tranzacție, proiectul cultural? Cine a decis și cine a puns în aplicație întreaga acțiune, care nu avea cum să fie una simplă, când știm că în zilele noastre până și un colet cu pahare de sticlă implică riscuri majore? Dincolo de raportările strict tehnice, de polițele de asigurare și de despăgubirea încasată deja (5,7 milioane de euro pentru toate piesele furate), întrebarea esențială rămâne, și ne tulbură ca societate, cu atât mai mult cu cât deja suntem prinsi în vortexul  politicii mondiale. Coiful de la Coțofenești  nu e important prin cantitatea de aur pe  care o conține ca obiect de sine stătător,  ca piesă de muzeu este unic prin simbol și semnătura la apartenența României. Artfecatele de acest gen sunt simboluri, steme, și nu pot fi înlocuite cu surrogate și  o sumă oarecare de bani.

O Polița de asigurare , paradoxal, să fie  noul “preț al istoriei” noastre? Aurul dacic nu este echivalentul unei mașini zgâriate în parcare. Iar aici intervine tensiunea, întrebarea: alegem logica rece a pieței sau  dimensiunea sacră  de patrimoni? Cine stabilește, până la urmă, cât “face” un simbol?  Cine ne pune prețul pe suflet; un expert contabil, o casă de licitații, un director de muzeu provincial de undeva din Europa?

În lipsa răspunsurilor clare, spațiul public s-a umplut de scenarii. Unii spun că totul nu e decât o bârfă socială, dar nu întâmplător a apărut și ideea unei înțelegeri oculte. Ingredintele scenariului există: Olanda a fost, ani la rând, unul dintre cei mai duri opozanți ai intrării României în Schengen. Și, printr-o coincidență ciudată, la scurt timp după ce veto-ul a fost ridicat, România își trimite cele mai prețioase comori tocmai acolo. Unii văd în asta o coincidență culturală; alții, o dovadă a unui troc: sprijin politic contra simboluri istorice. Adevărul? Nu ni-l spune nimeni. Din cioburi de vești scăpate prin massmedia, croșetăm alte și alte scenarii. Cui folosește?

Să fie, așadar, doar neglijență umană? Doar un furt banal, sustragere dintr-un muzeu cu măsuri destul de precare de securitate?  Într-o lume unde orice lipsă de transparență devine teren bun pentru teorii de tot felul, statul român are datoria de a da explicații clare, să vină cu probe, dacă le are.

Am primit banii pe Polita de asigurare. Dar dacă, prin absurd dar nu imposibil, într-o  zi, coiful va reapărea pe piata de artefacte de grad Zero ca valoare istorică? Asemena întâmplări au mai fost consemnate în agende. Atunci, cine va fi proprietarul de drept? Statul român, care a încasat polița? Compania de asigurări, care ar putea cere returnarea banilor? În  acesată regie imaginară sau ba, muzeul din Drent nu are nici o responsabilitate? Intreb.

Coiful de la Coțofenești a devenit, fără voia lui, fără voia noastră,  mai mult decât un obiect, este un Destin, un Simbol.  Este imaginea unei națiuni care, la fiecare pas, pare să-și mai piardă piardă din ceea ce avea prețios, încercând disperată să câștige recunoașterea celor ce stau în capul mesei europene și mondiale.

De cateva zile, banii din Asigurare, compensare a furtului coifului dacic, au ajuns în conturile Muzeului de |Istorie a României. In ce se va investi o astfel de sumă nici nu mai contează.