Ioan Sărățean: Despre cumpenele vieții și nu numai

Am făcut ochi la Suseni, un sat situat la poale de munte, într-o familie cu cinci frați, cu probleme, greutăți și necazuri multe. Elementul demografic a constituit răspunsul localnicilor la evenimentele vremii și totodată o dovadă a perenității și o garanție a dăinuirii peste veacuri a neamului nostru în această străveche parte românească de țară. Situația era similară în familiile unchiului Simion și unchiului Ioan, care au avut tot câte cinci copii, unchiului Vasile care a avut 6 copii, unchiului Flore care a avut cinci feciori și două fete.

La fel stăteau lucrurile și în familiile vecinilor noștri: Ilarion Buf, cu 6 descendenți printre care s-au numărat viitoare cadre tehnice și medicale valoroase, inclusiv un viitor deputat în organul legislativ suprem – inginerul Bufu Larion Ionel ( 01.02.1938 - 18.04.2015), Dănilă Mureșan, Leon Axente, Dumitru Gorea, Ștefan Galben, George Șold, Dumitru Zaharie, Maxim Zaharie, Simion Galben, George Tomoroga, Anchidim Bălan, Nicolae Bălan, Ioan Badiu, Simion Axente, Aurel Axente, Leon Albu, Nicolae Bozga,  a fostului primar Valer Galben, care a avut 10 copii printre care s-au numărat mai multe viitoare cadre didactice prestigioase, inclusiv un viitor profesor universitar doctor în chimie Traian Galben.

Vecinii regretatei soții, Cornelia și Toader Ciot de la Joseni au crescut și educat 14 copii: 7  băieți și 7 fete, toți oameni altruiști. de o mare bunătate și omenie, cărora avea să li se alăture un revoluționar cu rol determinant în evenimentele din 22 decembrie 1989, Nicu Vlașiu, fost angajat la S.C. Comelf S.A.  Bistrița. Am rămas orfani de tată de mici respectiv cu un an înainte să intru în clasa I. În cei cinci ani de război și ocupație străină, tata a fost concentrat și obligat de ocupanții viremelnici să muncească desculț, nemâncat, fără echipamente de protecție la un concaxor de piatră spartă din Stația C.F.R., iar eforturile sale prelungite, epuizante, i-au zduncinat sănătatea. În condițiile de insecuritate economică și socială a vremii nu a putut beneficia nici de asistență medicală și nici de medicamente, ceea ce a făcut ca starea sănătății sale să se deterioreze continuu. Neputând munci, a fost nevoit să-și întrăineze aproape pe nimic bruma de agoniseală de până atunci. Rând pe rând și-a vândut caii, căruța, harnașamentele, iar la 46 de ani a decedat. Mama rămasă văduvă, fără surse permanente de venit, cu o droaie de copii, care de care mai pricăjiți și neajutorați de crescut, cu casa ce se zdruncina din temelii la fiecare adiere mai puternică de vânt a fost nevoită să facă eforturi supraomenești pentru a ne putea crește și a supraviețui din unica sa resursă ce-i mai rămăsese: propria sa muncă. Muncea greu, pe unde, când și cum putea, cu rezultate dintre cele mai modeste. Înainte ca Vasile să înceapă școala, am mai primit o nouă lovitură cruntă, am avut de înfruntat o situație și mai dificilă, mai îngrijorătoare și mai nefericită: a decedat și mama, răpusă de o boală necruțătoare. A reprezentat o lovitură groaznică comparabilă cu cea abătută asupra unui cuib de puișori în urma atacului unei păsări de pradă. Am devenit debusolați, îngroziți, descumpăniți ”copiii nimănui”, „copii fără copilărie” având ca preocupare capitală supraviețuirea. Toate proiectele educaționale și de dezvoltare personală au fost calate pe situația noastră specială nu pe dorințe, năzuințe, opțiuni, cum ar fi fost normal. Gicu, fratele mai mare, în încercarea de a ne ușura situația s-a angajat încă de la vârsta de 9 ani slugă la un sătean, ce nu avea copii, care l-a îndrăgit încă din primele zile întrucât era un băiat cuminte, ascultător și cu deprinderi practice, dar cu toate acestea pe la Sâncetru a constatat că s-a ales doar cu o simbrie simbolică: un gubuț, o cămășuță de cânepă și o pereche de opincuțe, care începuse să se uzeze, intuind că la sfârșitul anului va rămâne la fel de sărac cum a fost și era din totdeauna. Cum laudele, aprecierile, promisiunile stăpânului nu-i țineau nici de cald, nici de foame, a decis să-l lase să-și vadă singur de gospodărie. Așa se face că la vârsta de 12 ani și câteva luni s-a angajat la fosta fabrică de cherestea din sat. Încadrarea s-a efectuat, pe răspunderea și cu aprobarea fostului director Deutsch, deși potrivit Codului Muncii, intrat în vigoare în 1950, anul angajării, minorii nu puteau fi încadraṭi în muncă decât la împlinirea vârstei de 16 ani !. (Au convenit, totuși, ca o perioadă, la eventuale controale pentru a nu avea neplăceri să se facă nevăzut printre stivele de cherestea din platz – n.n.).
După finalizarea învăṭământului gimnazial, a fost ajutat să urmeze Școala profesională de industrializare a lemnului de la Sighetu Marmaṭiei, apoi Școala de maiștri de la Curtea de Argeș, unde și-a impresionat colegii și profesorii prin ambiṭie, seriozitate și mai ales prin calitatea lucrărilor și proiectelor prezentate. Pe această bază a devenit vreme de 43 de ani unul dintre angajaṭii de bază ai unităṭii, cu atribuṭii și responsabilităṭi în urmărirea și realizarea unuia dintre cei mai importanṭi indicatori economici ai oricărui agent economic, cel al producṭiei marfă vândute și încasate. Activitatea sa a fost benefică nu numai pentru fabrică și colegi, dar s-a dovedit a fi salvatoare și pentru noi, fraṭii săi mai mici. A fost primit și angajat la vârsta de numai 13 ani și câteva luni și fratele său Nicolae (09.03.1943-21.02.2023), cu o evoluṭie similară, care a muncit în calitate de maistru în depozitul de bușteni peste 40 de ani. De asemenea, pe perioada vacanṭelor, ne-a ajutat și pe ceilalṭi fraṭi încă din ciclul gimnazial să muncim și să ne facem rost de câṭiva bănuṭi necesari pentru manuale, rechizite și de ce mai aveam nevoie pentru școală. Nu întâmplător îl considerăm pe Gicu, frate și părinte la puterea a treia pentru că a crescut, îngrijit și educat pe cei trei copii ai lui, pe frații lui, pe Vasile Serețan, jandarmul campion de pe Valea Bârgăului și sora acestuia, Maria Serețan, în prezent studentă masterand la Facultatea de Administrație Publică și Jurnalism, nepoții săi.

La ai mei am cunoscut mai multe “cumpene“ respectiv încercări ale vieții, pe care le-am depășit cu ajutorul Îngerului păzitor și a unor împrejurări favorabile. Toate au fost importante și au invederat faptul că firul vieții este unul foarte subțire, iar în orice moment de neatenție se poate rupe sau să ne alegem cu o infirmitate fizică, psihică, senzorial cognitivă și nu numai. Astfel, după absolvirea cu rezultate foarte bune a învățământului gimnazial la Școala de la Prund, în timp ce ai mei erau plecați la oraș, de unde urmau să revină cu trenul la orele 16,00  împreună cu vreo șapte ortaci m-am urcat într-un dud mare aflat în curtea școlii de la Suseni. Curiozitatea, ușurința și nesăbuința m-au determinat să verific ce se întâmplă dacă mă prind cu mâinile de cablurile neizolate de la rețeaua electrică de joasă tensiune 110 kv, ce traversau coroana dudului.  Am prins cu o mână cablul din stânga, dar după ce am prins cu cealaltă mână cablul din dreapta și am făcut masă,  am rămas imobilizat. A încercat să-mi vină în ajutor fratele Nicolae, de o vârstă apropiată, dar a avut aceeași soartă. Simțeam cum se acumulează energia în corp ca  într-un recipient, ce tindea să devină supraplin. Urma o altă etapă în care n-am mai fi realizat ce ni se îutâmplă. Toți foștii noștri companioni inclusiv lelea Raveca Ușeriu,   mamă a doi copii nedorind să ia parte la un eveniment cu posibil deznodâmânt nefericit, au coborât rapid și au dispărut din peisaj. În momentul critic a apărut Bondărelul cum îi ziceam lui Ștefan Axente, un băiat scrutător, fiul unui consătean amărât,  văduv, tată a trei copii: Viorel, Ileana și Ștefan, ce-și pierduse un ochi la munca din livadă. Salvatorului nostru nu-i scapa nimic necercetat, neevaluat, iar aceasta s-a dovedit a fi șansa noastră. După ce și-a izolat mâinile cu mâneca de la cămașă, ne-a desfăcut rând pe rând degetele și eliberat din ghearele morții. Am rămas pentru tot restul vieții cu o ștraifă provocată de arsură la degetele de la mâna dreaptă. De năsăbuință, cel mai mult a avut de suferit frăgarul întrucât ai mei  au fasonat toate ramurile în așa fel ca alți copii să nu mai aibă acces la cablurile electrice și să repete năzbâtia. Ulterior meditând asupra subiectului am constatat că involuntar am contribuit la patentarea unei posibile terapii alternative pentru suferinzii de reumatism  de care care nu sunt scutiți cei din zona noastră.

După absolvirea Școlii Horticole Bistrița, pe baza recomandării și repartiției primite am fost angajat la Sfatul popular al comunei Josenii Bârgăului.  M-am alăturat unui microcolectiv suplu și eficient alcătuit din șase salariați, toți oameni altruiști de mare bunătate și omenie, dintre care se detașau prin pricepere, devoțiune și profesionalism fostul primar Alexandru Sarca, fost C.F.R.-ist ( n. în 1913 Recea Cristur -1998 Josenii Bârgăului) și Ioan Badiu, fostul contabil, dispuși oricând să ajute, ce avea ca principală preocupare îndeplinirea atribuțiunilor funcționale și slujirea intereselor comunității. Cerințele și așteptările față de un absolvent al Școlii Horticole erau mari dat fiind și performanțele profesionale ale predecesorilor: Manga Nicolae, fusese ales în funcția de viceprimar al orașului Luduș, județul Mureș, Eugenia Someșan a fost promovată la DGAIABN, iar Dumitru Someșan, după ce a urmat și absolvit facultatea de medicină, profesa cu foarte bune rezultate  în calitate de medic primar ortoped și traumatolog la SJUBN.  Se părea că  parcursul meu va fi cel firesc, nimeni și nimic  nu-l va tulbura. În una din zile, însă, în timp ce mă deplasam pe raza satului Rusu Bârgăului spre Joseni, satul de reședință al comunei, pe partea dreaptă a DN 17, D.E. 58  având alături o motoretă  am ajuns sub copitele cailor,  iar ulterior sub căruța unor tineri de la Prund, ce se întorceau din gios adică din localitățile din zona de câmpie cu rezultate în urma valorificării materialului lemons (cherestea, lețuri, bile manele), în mijlocul cărora se afla Sabina, nevasta lui Vasile Badiu din Joseni, care i-a însoțit și îi întreținea cu o relatare captivantă, ce le-a sustras întreaga atenție. Așteptam ca dintr-un moment în altul să primesc o lovitură fatală de la un corp metalic sau altă componentă a atelajului. Derularea a fost observată de șeful Stației C.F.R. Rusu Bârgăului Ilea Petru, care după ce s-a interesat de situația mea, i-a probozit pe vinovați. Dumnealui coordona și activitatea unei echipe de întreținere a căii ferate între Rusu Bârgăului și Livezile, din care făcea parte și Florea, un verișor, care zilnic verifica ecartamentul liniei pe terasamentul execuat pe traverse din lemn întrucât se putea modifica ca urmare a schimbărilor climatice ori intervențiilor unor factori exogeni. Tirfoane de prindere a liniei ajungeau uneori în gospodăriile unora cu asemenea ințiative ori chiar în depozitele întreprinderii de colectare a metalelor recuperabile. În perioada respectivă se acorda atenție nu numai întreținerii liniei ferate, ci și a zonei adiacente. Nechita Vasile,  absolvent al Școlii Horticole a coordonat plantarea de-a-lungul căii ferate a unei perdele de pomi fructiferi din soiuri valoroase   și înfrumusețarea zonei cu trandafiri japonezi.

Deși a încercat, n-a reușit până în prezent să aibă sorți de izbândă nici boala secolului am suferit o operație de neoplasm gastric cu stomă permanentă. Mai mult dacă până la încetarea perioadei active foloseam ochelari de vedere, de câțiva ani încoace mi-am recăpătat vederea, iar folosirea lor întâmplătoare a devenit supărătoare.

Mulțumim lui Doamne, Doamne care ne-a fost alături pentru  grijă manifestată.