Pr. Vasile Beni: Puterea Cuvântului

          Se spune despre un ucenic că s-a supărat, și-a clevetit fratele în fața tuturor. Mai târziu, i-a părut rău și s-a dus la duhovnic.

– Părinte, cum pot îndrepta ce am spus? Bătrânul i-a dat o pernă plină cu pene și i-a zis:
– Du-te pe deal și lasă vântul să le împrăștie. Ucenicul a făcut așa. Când s-a întors, bătrânul i-a spus:
– Acum, mergi și adună-le pe toate. Ucenicul a rămas uimit:
– Dar e cu neputință!
– Așa e și cu vorbele. Când le spui, zboară, și nici lacrimile, nici pocăința nu le mai pot aduna toate.

                       Dragii și bunii noștri credincioși!

           Trăim într-o lume în care se vorbește mult. Cuvintele curg ca un râu fără oprire din gura noastră, de pe ecranele televizoarelor, din rețelele de socializare, din case și din stradă. Dar rareori ne oprim să ne gândim că fiecare cuvânt are un izvor. Și izvorul cuvintelor noastre este gândul. În spatele fiecărui cuvânt stă un gând, iar în spatele fiecărui gând stă inima. De aceea, cuvântul nu e doar sunet, el este oglinda inimii.

Cuvântul este puterea lui Dumnezeu. La începutul Scripturii citim: „Și a zis Dumnezeu: Să fie lumină! Și a fost lumină” (Facere 1,3). Totul a luat ființă prin vorba rostită a lui Dumnezeu. Iar la plinirea vremii, acest Cuvânt s-a făcut trup. Sfântul Evanghelist Ioan ne spune: „La început era Cuvântul, și Cuvântul era la Dumnezeu, și Dumnezeu era Cuvântul” (Ioan 1,1)
„Și Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi” (Ioan 1,14).

Cuvântul omului este putere de viață și de moarte. Dumnezeu ne-a dăruit și nouă, oamenilor, puterea cuvântului. Și iată câtă răspundere avem pentru ceea ce rostim!  Prin cuvinte putem aduce pace într-o casă, putem opri o ceartă, putem încuraja un suflet rănit. Dar tot prin cuvinte putem răni, putem umili, putem stinge o inimă. Un cuvânt spus cu mânie poate ruina o prietenie. Un cuvânt spus cu dragoste poate vindeca o rană veche de ani de zile. De aceea, Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă: „Niciun cuvânt stricat să nu iasă din gura voastră, ci numai ce este bun spre zidire” (Efeseni 4,29).

 Cuvântul poate aduce vindecare. Cuvintele Domnului au fost pline de viață și milă. „Îndrăznește, fiule, iertate îți sunt păcatele tale” (Matei 9,2) – și un paralitic s-a ridicat.
„Nu plânge.” (Luca 7,13) – și o mamă și-a primit fiul înviat.
„Lazăre, vino afară!” (Ioan 11,43) – și moartea a fost înfrântă.

Cuvântul ne poate apropia sau îndepărta de Dumnezeu. Fiecare dintre noi prin cuvânt putem aduce oamenii aproape de Dumnezeu sau îi putem îndepărta. Hristos a știut mereu cum să vorbească: cu femeia păcătoasă, cu vameșul, cu ucenicul căzut. Un singur „Te iert”, un „Domnul e cu tine” sau un „Nu te teme” poate fi mai puternic decât o mie de predici.

Cuvântul aduce iertare. Pe Cruce, Hristos a spus: „Părinte, iartă-i, că nu știu ce fac” (Luca 23,34). Aceste cuvinte au tămăduit lumea întreagă! Ele au spulberat ura și au deschis drumul mântuirii.
Cuvântul credinței este punte între om și Dumnezeu. Sutașul din Capernaum i-a spus Domnului: „Spune numai cu cuvântul și se va vindeca sluga mea” (Matei 8,8). Și Domnul a răspuns: „La nimeni în Israel n-am găsit atâta credință”.

Poezia „O, om, ce mari răspunderi ai” (atribuită părintelui Iosif Trifa, fondatorul Oastei Domnului) vorbește, în esență, despre răspunderea omului înaintea lui Dumnezeu pentru viața și faptele sale, inclusiv pentru cuvintele sale rostite sau scrise.

Poezia începe cu versurile: ”O, om, ce mari răspunderi ai / de tot ce faci pe lume! / De tot ce spui în scris sau grai, / de pilda ce la alții-o dai...”       Observăm căci chiar de la început, autorul arată limpede că omul este responsabil nu doar pentru faptele sale, ci și pentru tot ce spune fie prin cuvânt rostit, fie prin cuvânt scris.

     Cuvintele noastre nu dispar odată ce le rostim sau le scriem; ele rămân, lucrează, influențează, zidesc sau dărâmă:                                                 ”Căci scrisul tău, și graiul tău, / Și tot ce spui prin ele,
Lasă-n urma ta un drum / Ce duce-n sus sau duce-n jos, / Spre iad sau spre lumină”.

Prin aceste versuri, poetul arată că vorba și scrisul sunt asemenea unor semințe odată aruncate, ele vor rodi, bine sau rău, după duh.

În finalul poeziei, mesajul devine solemn, aproape profetic:

”Și nu uita că într-o zi, / De tot ce-ai scris și tot ce-ai spus,
Te va-ntreba Stăpânul sus!” Aceasta face legătura directă cu cuvintele Mântuitorului din Evanghelie: „Pentru orice cuvânt deșert pe care-l vor rosti oamenii, vor da socoteală în ziua judecății” (Matei 12,36).

Poezia „O, om, ce mari răspunderi ai” ne avertizează că fiecare cuvânt – scris sau rostit – este o lucrare vie care ne poate apropia de cer sau ne poate depărta de el.
         Să rostim doar cuvinte care aduc pace, mângâiere și adevăr.
Să nu ne grăbim să vorbim, ci să ne grăbim să iubim.
Căci un cuvânt bun spus la vremea potrivită poate schimba o viață, iar o vorbă aspră spusă în pripă poate răni pentru o veșnicie.

Închei cu exemplul  prin care o  mamă își învăța fiul:
– Oriunde mergi, fiule, să binecuvântezi!
– Dar dacă cineva mă vorbește de rău?
– Binecuvântează-l și mai tare! Anii au trecut, și tânărul, ajuns dascăl, a fost iubit de toți. Întrebat care-i taina vieții lui pașnice, a spus:
– Am învățat de la mama să las binecuvântarea să meargă înaintea mea.

Vă doresc să fiți binecuvântați, să nu uităm ca sus să avem inimile, iar Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu-Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți. Amin!

Pr. Vasile Beni