Bunătatea şi lumina lui Coşbuc

De când mă ştiu şi am început să pricep şi să învăţ versuri, am spus că poetul preferat e George Coşbuc, poate şi pentru că am cunoscut îndeaproape satul lui, care deşi pare desprins din basm este unul aievea în care veşnicia a prins rădăcini.
Aşa că la discursul academicianului Nicolae Manolescu despre opera lui George Coşbuc, la 150 de ani de la naşterea poetului, am fost ochi şi urechi din primul rând: „ George Coşbuc este intrat în istoria literaturii române pe un loc onorabil şi nu va putea fi scos niciodată. Coşbuc e memorabil pentru că scrie într-o manieră clasică, poeziile lui au ritm foarte precis, au rime bine articulate, este unul dintre descoperitorii de de ritmuri şi rime în poezia românească, ceea ce face ca poezia să fie orală, poate fi recitată. Niciun poet nu a avut această şansă ca a lui Coşbuc de a fi discutat în atâtea feluri în critica literară, privit din atâtea perspective. Este absolut încântător. Este un poet încântător cu un mesaj limpede, clar, pozitiv, obştesc”. Despre receptarea operei lui Coşbuc şi despre actualitatea acestuia, pot spune că lucrurile se schimbă odată cu generaţiile, poezia modernă renunţând la ritmuri şi rime, la desăvârşirea formală, însă acest lucru nu are nicio legătură cu estetica poemelor coşbuciene. Azi, cititorii sunt din ce în ce mai puţini, iar lecturile se îndreaptă spre alte tehnici, dacă se poate esenţializate. Apoi elevii nu mai au acelaşi spirit al apartenenţei unui loc, viziunea şi teritoriul lor s-a extins odată cu tehnologia, privesc dincolo de hotarele natale, iar versuri precum „noi vrem pământ” nu mai au acelaşi ecou în sufletul nostru. Vorba mamei, nu mai suntem necăjiţi, nu mai ştim să ţinem la „palma de loc „(pământ), nu mai ştim sacrificile străbunilor pentru ca noi să avem o ţară.
Ca etnolog, ca promotor al tradiţiilor, pentru mine Coşbuc a fost cel mai aproape de sufletul meu. M-am bucurat întotdeauna de modul luminos în care George Coşbuc a descris satele de pe Valea Sălăuţei, pe care mai apoi le-am cercetat şi eu la pas. Aş vrea să mă întorc în urmă cu un secol, să mă întâlnesc cu George Coşbuc, cel care îşi iubea ţara necontenit şi care nu a mai apucat să vadă Marea Unire înfăptuindu-se, trecând pragul veşniciei cu câteva luni înainte. Să-l văd pe năsăudeanul ce a trecut munţii pentru a-şi urma visul de a fi scriitor cum s-a acomodat la Bucureşti, să mă plimb cu el pe străzile capitalei şi să vorbim neaoş, ca pe acasă, să-i fur, ca un ucenic, din modul în care scria, să-i văd atelierul de creaţie şi să cunosc povestea unor poezii precum Nunta Zamfirei, Nunta Zamfirei, Rada, Mânioasă, Fata morarului, Crăiasa zânelor, Numai una, Noi vrem pământ, Iarna pe uliţă. Mi-e tare drag şi, cu siguranţă, m-aş fi bucurat tare mult să-l întâlnesc şi pe străzile Bistriţei, în popasurile sale la protopopul Grigore Pletosu. Este arhicunoscută poezia care circulă, care însă nu a fost publicată niciodată de George Coşbuc, a rămas doar în folclorul bistriţean: „Ne rugăm pe protopopul/ Să-şi pună degrabă clopul,/ Şi să vină înspre noi./ Noi suntem la Paulini/ Şi petrecem ca vecinii/ Cu vin vechi şi chelneri noi”. Din păcate, destinul său a fost umbrit de moartea fiului, iar cel care provenea dintr-o familie cu 14 copii ai părintelui Sebastian şi ai preotesei Maria, nu a reuşit să treacă peste această tragedie. M-aş fi bucurat să ascult şi poveştile preotesei Maria, spuse copiilor săi, Coşbuc primind de la mama sa acest dar al bucuriei povestirii şi al luminii sufletului. Şi, da, aş vrea să asist şi la întâlnirea dintre Liviu Rebreanu şi George Coşbuc din capitală, în momentul în care primul dintre cei 14 copii ai familiei învăţătorului Vasile Rebreanu a mers spre capitală, tatăl acestuia, coleg de clasă cu poetul, urându-i să ajungă cât Coşbuc de mare. Şi iată ce frumos a spus Liviu Rebreanu, pornit pe urmele lui George Coşbuc din acelaşi ţinut năsăudean, despre acesta: „Dintre toţi poeţii români, Coșbuc e cel mai poet şi numai poet. Alţii au avut atitudini, au polemizat, au invectivat, au urât, au stîrnit curente şi patimi. Coşbuc n-a făcut decât să cânte. El n-a ofensat pe nimeni, numai alţii l-au ofensat pe el. E prototipul poetului care trăieşte numai pentru poezie şi căruia i se cuvine numai iubire şi înţelegere... Ardelean a rămas toată viaţa. Până şi în graiul viu păstrase o notă ardelenească, particulară, care îi şedea bine. Aici în ţară dragostea lui a fost pentru cele şase milioane de ţărani …A adus lumină, sănătate, voioşie. Scrisul lui Coşbuc trăieşte şi va trăi cât va trăi neamul românesc”.
George Coşbuc a pornint cu desaga plină de vise şi poveşti din Ţinutul Năsăudean peste munţi, pentru ca mai apoi, aşezându-le în cărţi poveştile lui au devinit nemuritoare. Cum să nu-mi fie drag?