Părintele Vasile Beni: A fi mamă înseamnă să trăiești între bucurie și durere, dar mereu cu nădejde în Dumnezeu

O mamă a fost întrebată pe care dintre copii îi iubește mai mult…

Răspunsul a fost unul sincer:  Pe cel bolnav până se face sănătos, pe cel plecat până se întoarce, pe cel mic până crește mare și pe toți îi iubesc, până voi muri. Iar după plecarea mea din lumea aceasta pământeană, voi veghea asupra tuturor, pentru că a mamei rugăciuni în viață fac numai minuni...

                  Dragii și bunii noștri credincioși!

        Evanghelia Duminicii a douăzecea după Rusalii, în care ni se descrie minunea învierii fiului văduvei din Nain, ne învață că Dumnezeu nu trece nepăsător pe lângă lacrimile noastre. El Se oprește lângă durerea fiecăruia, mai ales lângă durerea unei mame. Când pare că nu mai există nicio speranță, El spune din nou: „Nu plânge!”.  Cuvintele acestea nu șterg doar lacrima, ci dau viață. De aceea, mamele care plâng pentru copiii lor – bolnavi, rătăciți, departe de Dumnezeu – să nu înceteze să se roage pentru că Hristos se va opri și va rosti, la timpul Său, cuvântul care înviază.

Taina inimii de mamă. Nimeni nu poate înțelege pe deplin ce este durerea unei mame. Ea trăiește nu doar pentru sine, ci pentru copilul ei. Bucuria și suferința ei sunt legate de bucuriile și suferințele lui. Când copilul zâmbește, mama simte că cerul s-a deschis.
Când copilul suferă, mama poartă în taină o cruce grea, uneori fără să spună nimănui.

Așa era și văduva din Nain: singură, fără sprijin, și acum fără fiu — adică fără viitor. Într-o clipă, întreaga ei lume s-a prăbușit. Dar în acea prăbușire, Hristos o caută, o întâlnește și o ridică.

 Lacrimile care nu rămân fără răspuns. Domnul nu trece nepăsător pe lângă lacrimile omului. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: „Lacrimile mamei sunt rugăciuni care se înalță până la tronul lui Dumnezeu”. Nu întâmplător Evanghelia ne spune că lui Iisus „I s-a făcut milă de ea”.
Mila lui Hristos nu este o simplă compasiune omenească; este iubirea care înviază, iubirea care nu se oprește la mormânt.

El Se apropie de sicriu, atinge lemnul rece, și glasul Lui, care a făcut cerul și pământul, poruncește: „Tinere, ție îți zic, scoală-te!” Și moartea se rușinează. Fiul se ridică și este dat mamei sale.
Aceasta este clipa în care durerea se preface în bucurie, moartea în viață, lacrima în lumină.

A fi mamă este o taină între lacrimă și zâmbet. A fi mamă nu e doar o stare biologică, ci o chemare sfântă.
Mama este prima icoană a iubirii lui Dumnezeu pe care copilul o cunoaște.
Dar această iubire are un preț: suferința.

    Mama trăiește bucuria când își vede copilul zâmbind, rostind primul cuvânt, făcând primul pas.
Dar trăiește și durerea când îl vede bolnav, rătăcit, ispitit sau căzut.
Mama veghează, se roagă, iartă, așteaptă — chiar și când toți ceilalți au obosit.

A fi mamă înseamnă să știi că bucuria și durerea nu se despart, că lacrima și zâmbetul se țin de mână. Într-o zi plângi, în alta mulțumești.
Într-o clipă te rogi cu suspin, în alta cânți de fericire.
Dar în toate, rămâi mamă, adică inimă care iubește până la capăt.

     Mama din Nain și Maica Domnului. Mama din Nain este icoana tuturor mamelor care plâng. Ea nu a spus nimic, nu a cerut nimic. Doar a mers cu lacrimi. Dar lacrima mamei a fost mai grăitoare decât o mie de cuvinte. Hristos a văzut-o și a fost mișcat de mila ei.

      În această mamă vedem chipul Maicii Domnului, cea care L-a ținut pe Hristos Prunc, dar L-a văzut și răstignit pe Cruce. Ea a trăit deplin această taină:
– Bucuria Nașterii, când a auzit: „Bucură-te, ceea ce ești plină de har!”
– Și durerea Golgotei, când a văzut pe Fiul ei pironit între tâlhari. Dar Maica Domnului n-a deznădăjduit. Din lacrimile ei s-a născut speranța lumii.
De aceea, orice mamă care suferă își poate afla mângâierea la ea, Maica durerilor și a bucuriei.

Ce învățăm din această Evanghelie. În primul rând faptul că demnitatea de a  fi mamă înseamnă să porți în tine crucea iubirii: să suferi fără să urăști, să plângi fără să deznădăjduiești, să speri chiar și când pare că totul s-a sfârșit.

      Și așa cum Hristos a dat fiul înapoi mamei din Nain, tot așa și astăzi El poate ridica sufletele noastre din moartea păcatului și din deznădejde.

Să ne rugăm, așadar, lui Dumnezeu să binecuvânteze toate mamele – cele care se roagă, cele care plâng, cele care poartă în taină greutăți și lacrimi.
Și să nu uităm că a fi mamă înseamnă să trăiești între bucurie și durere, dar mereu cu nădejde în Dumnezeu, Cel ce face din lacrimi izvor de viață.   

Apropiindu-mă de încheiere mă opresc la versurile poetului Panait Cerna, o poezie în care ne regăsim fiecare dintre noi:

Din vârsta fericirii fără minte

Icoane dragi mi-apar mereu-nainte

De lume răzlețită și sfioasă

În rama de salcâm zăresc o casă

Și-n casă, într-un colț întunecat,

Văd un copil, de mama lui certat.

Din toți câți trec, nu-i nimeni să-l aline

Și-adoarme-ncet copilul, în suspine

Dar peste noapte-o biruiește dorul

Și mama merge unde-i doarme-odorul

El simte cum s-apleacă peste dânsul

O umbră bună ce îi șterge plânsul.

De gâtul ei s-atârnă în neștire

Toți îngerii din ceruri îi sunt frați!

Învăluiți de-a candelei lucire, 

Copil și mamă dorm îmbrățișați.

  Vă doresc să fiți binecuvântați, să nu uităm ca sus să avem inimile, iar Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu-Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți. Amin!

Pr. Vasile Beni