Tăcerea care se cere spusă

Există o tăcere care uneori trebuie spusă, iar din această tăcere s-a născut cu siguranță noul volum de versuri al poetei Elena M. Cîmpan, intitulat „Dacă Există. Visul pe care l-am ținut minte. În dimineața cuvintelor”, apărut la prestigioasa editură Eikon din București, pe care l-a conceput nu din orgoliu literar, nici din ambiția de a umple rafturile unei biblioteci, ci din nevoia de a respira în cuvinte.
Poate că de prea multe ori s-a cerut femeilor să tacă, iar poezia a fost unul din locurile unde tăcerea a putut vorbi. Într-o lume care le-a spus femeilor cum trebuie să iubească, cum trebuie să sufere, cum trebuie să tacă, poezia a devenit sub condeiul Elenei M. Cîmpan, o formă de răzvrătire tandră în care femeile nu mai joacă nici rolul de muze, nici de soții și nici de umbre, ci se regăsesc pe ele înseși, scrisul dându-le dreptul la ființă, la neliniște, la contradicție. Când poeta scrie despre fragilitate și curaj, face din fragilitate o formă de putere. Ea scrie pentru a se elibera de ceea ce nu poate mărturisi întotdeauna, pentru a transforma rana în metaforă, pentru a traduce neliniștea într-o ordine tainică a cuvintelor. În poezie, ea nu cere iertare pentru intensitatea emoției, ci o ridică la rang de artă, transformând astfel, versul în alchimie unde frica devine frumusețe, iar rușinea se preschimbă în lumină.
Pentru Elena M. Cîmpan nevoia de a scrie poezii nu este o alegere, ci o chemare subtilă. Un fel de durere blândă care te ține treaz. E dorința de a opri timpul, de a salva o emoție înainte să se evapore. Pentru ea scrisul devine o rană care sângerează frumos. Alteori, o formă de vindecare. În versurile ei poezia nu repară lumea, dar o face locuibilă. O înmoaie. Îi dă un sens care scapă rațiunii și poate tocmai de aceea, într-o lume grăbită, rece și fragmentată, poezia rămâne un gest de rezistență. O formă de tandrețe radicală.
Nevoia Elenei M. Cîmpan de a scrie versuri e, de fapt, nevoia de a fi uman. De a rămâne atent la ceea ce doare, dar și la ceea ce e frumos. De a recunoaște că uneori singura rugăciune posibilă este un vers spus în șoaptă, pe marginea nopții.
Există și o parte a poeziei pe care nu o citim niciodată cu adevărat, partea care nu se scrie. Este tăcerea dintre versuri, respirația care rămâne suspendată între două imagini, lumina care cade pe rană fără să o vindece. Partea nevăzută a poeziei e ca umbra unui gând. Ea se naște din ceea ce lipsește: din tăceri, din goluri, din sfârșitul unei iubiri, din neputința de a explica de ce un apus doare. Scrisul devine, astfel, un act de descifrare a lumii interioare. Poeta nu construiește, ci dezvăluie. Nu adaugă cuvinte, ci le lasă să cadă până rămâne doar esența, iar acolo, în acel rest de lumină, se află frumusețea crudă și simplă.
Partea nevăzută a poeziei este, de fapt, partea tainică a omului. Locul unde gândul se întâlnește cu tăcerea, iar suferința se transformă în semnificație.
Într-o lume în care totul se explică, poezia rămâne singurul loc unde nu e nevoie de explicații. Pentru că poezia adevărată nu se înțelege. Se simte. Și, uneori, se tace.
Felicitări Elena M. Cîmpan!