Alexandru Dărăban: Grindeli și rechini în politica românească actuală

Metafora faunei acvatice se potrivește surprinzător de bine politicii românești contemporane. Într-un bazin tulbure, unde apa nu este niciodată limpede, grindelii și rechinii coexistă într-un echilibru instabil: unii mici, adaptabili, greu de observat, alții mari, impunători, capabili să domine spațiul și să impună direcția curenților. Împreună, alcătuiesc un ecosistem politic în care supraviețuirea depinde mai mult de instinct și adaptare decât de reguli sau merit.

Grindelii sunt politicienii de talie mică și medie, adesea invizibili pentru publicul larg, dar esențiali pentru funcționarea mecanismului. Ei nu dau titluri de presă și nu țin discursuri memorabile, însă sunt prezenți peste tot: în comisii, în consilii locale, în agenții obscure. Grindelul nu atacă frontal; se ascunde printre pietre, schimbă culoarea după fundal și rezistă. În politică, asta înseamnă flexibilitate ideologică, loialități fluide și o extraordinară capacitate de a rămâne pe poziții indiferent de cine câștigă alegerile. Când puterea se schimbă, grindelul nu cade: se reorientează.

Acești actori nu sunt neapărat malefici; adesea sunt produsul unui sistem care recompensează conformismul și penalizează inițiativa. Grindelul politic știe că a ieși prea mult la suprafață e periculos. Supraviețuiește prin tăcere, prin voturi date „cum trebuie”, prin prezență constantă, dar discretă. În lipsa lor, mașinăria nu ar funcționa. Problema apare când grindelii devin majoritari: atunci inerția înlocuiește reforma, iar mediocritatea se instituționalizează.

La celălalt capăt se află rechinii. Sunt liderii dominanți, baronii locali sau naționali, figurile care concentrează puterea, resursele și decizia. Rechinul nu se ascunde; el patrulează. Își marchează teritoriul prin control politic, economic și mediatic. În politica românească, rechinii se recunosc prin rețelele pe care le coordonează, prin capacitatea de a impune candidați, de a bloca inițiative sau de a rescrie reguli. Sunt adesea pragmatici până la cinism și vorbesc limbajul stabilității, al „realismului” și al „responsabilității”.

Rechinul are nevoie de grindeli. Fără ei, nu ar putea controla adâncurile. Grindelii, la rândul lor, au nevoie de rechin pentru protecție și acces la resurse. Relația este simbiotică, dar asimetrică. Rechinul mănâncă primul. În momente de criză, grindelii sunt sacrificați: schimbați, mutați, uitați. Rechinul rămâne, eventual sub altă formă, cu altă siglă, dar cu aceeași influență.

În acest ecosistem, electoratul joacă rolul apei: indispensabil, dar rareori conștient de ce se mișcă în el. Votul tulbură bazinul periodic, însă nu îl golește. De multe ori, schimbarea percepută este doar o rearanjare a speciilor: un rechin mai bătrân e înlocuit de unul mai tânăr; grindelii se mută dintr-un colț în altul. Discursul despre „oameni noi” sună bine, dar noul este rapid domesticit de mediul vechi.

Există, desigur, și specii atipice: peștii care sar din apă, încercând să schimbe regulile jocului. Ei vin cu entuziasm, cu promisiuni de transparență și reformă. Unii sunt înghițiți rapid, alții învață să înoate diferit, riscând să devină, în timp, exact ceea ce contestau. Ecosistemul românesc are o capacitate remarcabilă de a absorbi șocurile și de a neutraliza deviațiile.

Eseul despre grindeli și rechini nu este, în fond, unul despre persoane, ci despre structuri. Atâta timp cât politica va recompensa supraviețuirea în detrimentul competenței și dominația în detrimentul responsabilității, fauna va rămâne aceeași. Schimbarea reală ar însemna limpezirea apei: reguli clare, instituții care funcționează și un electorat care nu se mulțumește să privească de pe mal. Abia atunci grindelii ar deveni mai puțini, rechinii mai puțin periculoși, iar politica - poate - un spațiu în care nu doar cei mai adaptați, ci și cei mai buni pot înota.