Ion Radu Zăgreanu: 2025 – Anul care a trecut

Orice privire retrospectivă a unui segment de timp parcurs, mai ales în cazul celor care nu mai suntem tineri, este însoțită de un ușor regret. Perfectul compus ,,a trecut” îmi reamintește  de ceea ce spunea scriitorul Cornel Cotuțiu la împlinirea a 70 de ani:  ,,Până aici viața mea, de aici încolo restul ei.” Sub aura acestor afirmații încerc să arunc o privire peste  ,,desfășurătorul” anului 2025, ce a însemnat el pentru mine.

Obișnuințele vieții te îndeamnă ,,să curgi” pe același jgheab al unor deprinderi, uneori stereotipe, alteori asaltate de neprevăzut.

La începutul lui 2025 mi-am propus finalizarea a două cărți: un volum de haikuuri și altul despre tatăl meu, preotul Grigore Zăgrean. Am concretizat intențiile mele doar prin publicarea  cărții de haikuuri ,,Liniștea silabelor” (Editura ,,Galaxia Gutenberg”), depășind astfel binișor cifra de 1000 de haikuuri, vindecându-mă de o obsesie care m-a cotropit în ultimii ani și care era un neprevăzut în viața mea.

Scrisul meu  a curs, nu  așa cum aș fi vrut eu, dar a urmat un traseu deja cunoscut. Hărnicia mea a fost mai potolită. Am traversat și o perioadă de vreo 2-3 luni când ,,izvoarele”  mele creatoare parcă au secat. Mi-am revenit și tot ceea ce  se adună, cum ar spune poeta Ana Blandiana, în ,,Patria mea A4”,  se subordonează, fără să vreau, unei ușoare amenințări a timpului. Serialul meu,  ,,Exerciții de nemurire la Malin”, din cotidianul ,,Răsunetul”, a avut și el perioade mai bune, dar și unele întreruperi. Cronicele mele literare nu au fost așa de numeroase ca altădată.

Mi-au lipsit  dialogurile prietenești cu  amicii de condei, asta datorită și retragerii mele în satul Malin. M-am simțit ,,bântuit” de complexul ,,așteptărilor” al poetului Viorel Mureșan. Contactul cu actualitatea literară l-am realizat prin intermediul revistei ,,România literară”, pe care săptămânal, ,,Poștașul rural” (Viorel Mureșan) mi-o aduce la domiciliu. Per total, dacă aș fi provocat să-mi dau o notă despre ceea ce am înfăptuit în anul 2025, din punct de vedere literar, un șapte ar fi rezonabil.

Proiectele pentru 2026, le așez sub undele sonore ale întrebării retorice din poezia ,,Anul 1840” a lui Grigore Alexandrescu: ,,Căci cine știe oare, și cine îmi va spune/Ce-o să aducă ziua și anul viitor?”..