„Statuile” lui Ioan Borşa

La 76 de ani, Ioan Borşa ne aduce în faţă un volum apoteotic de versuri care vin să încunune o experienţă poetică ce se întinde pe o durată îndelungată de peste cinci decenii.

Clasic prin excelenţă, poetul Ioan Borşa nu-şi dezminte opţiunea lirică nici în volumul acesta corolar „Poezie pentru statui”. Maniera sa tradiţională, a versului în care se exprimă este accesibilă şi cantitabilitatea are fără tăgadă o prioritate absolută – „Au început statuile să plângă/ Că nu le admiră niciun trecător/ Şi de durere parcă vor să frângă/ Tristeţea ce domneşte-n jurul lor”.

O invenţie în alcătuirea acestui volum sunt moto-urile care însoţesc fiecare poem în parte. Iată în antetul poeziei „La Mărţişor”: „La Mărţişor, cuvinte potrivite/ Brodează locul ca pe o comoară/ Să fie toate ca odinioară/ Cu amintiri din florile strivite”. Adoptând ca intrare în scenă moto-uri din Goga, Blaga, Brâncuşi, Andrei Mureşanu, Topârceanu, Macedonski, Creangă, Vlahuţă, Iorga, Caragiale, Sorescu, Lucian Valea – Ioan Borşa încearcă să se identifice spiritual cu marile figuri totemice, pe care le adoptă ca personalităţi patronale asupra propriei sale manifestări creative, asupra propriului său demers artistic: „Când veşnicia s-a născut la sat/ Sigur era pe la-nceputul lumii/ Când se năştea înţelepciunea lumii/ Cu tot ce până astăzi s-a păstrat”.

Un poem consacrat lui Brâncuşi, oferă o sinteză lirică de reală stăpânire a comunicării poetice, la o valoare incontestabilă: „Cel ce a pus natura să gândească/ Şi să se mişte-n spaţiul virtual/ Făcând atâtea pietre să vorbească/ Cu geniul dintr-un cifru sideral”. Poetul revoluţiei paşoptiste, Andrei Mureşanu, este invocat în numele unei actuale dezrobiri de tiranii corupţiei şi al banului care sunt, în fapt, aidoma celor mai cruzi barbari: „Deşteaptă-te, române, mai strigă Mureşanu/ Ca semn de tutelare cu dreapta ridicată/ Dar veşnica poveste cu ce a fost odată/ Perpetuă să fie de mână cu duşmanul”… / Şi pentru ca statuile de-acum să nu mai plângă/ Părinte, mai ridică, de poţi, şi mâna stângă!”.

Un merit al volumului „Poezie pentru statui” este şi cel prin care Ioan Borşa reia într-un fel maniera poetului tutelar, versurile asimilând stilul şi anecdotica celui sub aripa şi umbra căruia şi-a asumat evocarea. Iată o mostră în spiritul topârceanian: „Şi s-a dăruit cu totul stăpânit de frenezie/ Pentru flori şi pentru gâze, cu minuscule secrete/ Insuflându-le viaţă cu o mare fantezie/ Fără să sfideze nota în cuvintele-i discrete”.

Aproape un imn îi dedică lui Alexandru Macedonski care, în moto-ul ce deschide poezia, se confesează liric: „Sunt mare că mă simt iubire/ Sunt mare că mă simt uitare”. Versurile lui Ioan Borşa la adresa marelui autor al poemului „Noapte de decembrie, sunt, cred, pe măsură: „Poet al nopţilor sihastre/ Udate cu parfum de roze/ Care domnesc numai în astre/ Din sacrele apoteoze/ Udate cu parfum de roze”.

Lecturile desecretizate şi versurile însoţitoare au un vag accent anacreontic, fac din comunicare un soi de izomer care îmbină stilul clasic cu cel modern, deşi divorţul de modă este evident, dar în niciun caz supărător.

Poemele au paradoxal înălţime şi profunzime lirică, poetul coabitând natural, în afara oricărei stridenţe expresive, cu un flux verbal reliefat în discursul limită dintre clasic şi modern.