Exorcizarea cuvintelor

,,primul gând îl pun pe cântar botezându-l

şi după colţul unui cântec

păşesc ceva mai vioi.”

( Ioan Mărginean)

Poetul Ioan Mărginean, aflat la al patrulea volum de versuri, îşi delimitează tot mai pregnant ,,toposul liric”, maniera poetică proprie. Textul biblic despre insula Patmos, unde Ioan ,,părtaş la suferinţa şi la împărăţia şi la răbdarea în El” (,,Apocalipsa I, 9-12), vine ,,pentru cuvântul şi pentru mărturia Lui”, este transmutat în universul său poetic, Ioan fiind poetul, ,,părtaş” întru ,,împărăţia” cuvintelor şi a poeziei.

De aceea volumul său din anul 2010 se întitulează ,,anotimpul din patmos” (Editura ,,Brumar”, Timişoara).

Ca să-l exprime cât mai fidel, poetul supune cuvintele unei exorcizări, pentru a scoate din ele duhurile rele, pentru a nu-l mai împiedica să se comunice pe sine. Neascultarea cuvintelor, scăpate din lesa obişnuitului şi încercarea autorului de a le subordona creează farmecul, sporeşte tensiunea lirică a acestui volum.

Primul vers al cărţii ne avertizează că: ,,Suntem în manualul de exorcizare”, de la acest ceremonial nelipsind nimeni: ,,dintre coperte nu pleacă nimeni”.

A fi, aş zice, în ,,stare de poem”, de locuire în poezie, a devenit la Ioan Mărginean o permanenţă. Factorii care îi potenţează poetului statutul de exorcizator al cuvintelor sunt: timpul, iubirea, singurătatea, divinitatea. Creatorul alege confruntarea cotidiană cu foaia albă, în aşteptarea poemului care uneori se lasă aşteptat: ,,Îngerul cuvintelor va veni mâine.”

Pustiul interior este accentuat de spaime existenţiale, de îndoiala că drumul ales este unul izbăvitor, că Dumnezeu îi va mai hărăzi suficient timp pentru a convinge că n-a greşit în opţiunea lui: ,,nu mai sunt prieten al timpului”.

El se înspăimântă fiindcă descoperă că însemnele sfârşitului s-au cuibărit chiar în arealul procesului creator: ,,în creionul acesta chimic ce are aparenţa crucii”. Cale de reîntoarcere pentru un alt parcurs este blocat: ,,şi sânii mamei sunt închişi cu lacăte imense”. Doar amintirile clipelor fericite ale iubirii îmbracă ,,hainele noastre devenite costumaţie/pentru balul altor memorii”.

Poetul, ,,o pasăre ce-şi zboară singurătatea”, nesigur de menirea lui, ,,pe cine să încălzesc cu singurătatea mea”, ar fi tentat să se ofere vieţii obişnuite, semenilor: ,,Poetul pare că doarme pe-un pat cât cântecul tău,/trebuie să fii scăldat în laptele vieţii”.

Universul în care el vieţuieşte pare a fi contaminat de vinovăţie, iar poetul rătăceşte printr-un labirint apocaliptic trăgând de timp pentru a amâna plecarea finală: ,,Îmi va fi greu să alcătuiesc propoziţii cu aici şi dincolo şi să conjug verbul a pleca”.

Încercarea lui de a se explica nu este luată în seamă: ,,voiam să vă explic în ce constă viaţa mea…/Uşa catedralei o ţineaţi închisă-/şi îngerul meu sechestrat”,

De aceea poetul alege să rămână în lumea sa neacceptând ,,manejul” cu ,,dorinţele zilelor”: ,,mă voi întoarce răsunător, /răpus de mine, de voia mea întreagă, /să-mi împrospătez carnea, /cea prinsă-n nesfârşite capcane /ca-ntr-un manej.”

Se mai aruncă o privire în autobiografia sa, peste amintirile din ,,adâncurile fiinţei sale”, într-o tonalitate amintind de poemele lui Radu Săplăcan: ,,Mama curăţă legume strânse într-o toamnă desculţă/ pentru supe călătoare; /tata: un munte deasupra dealului răsfrânt în icoană”.

,,Retras în spaime”, poetul recurge uneori la tertipuri ludice pentru a mai amâna curgerea timpului. Modelul pe care îl urmează, căruia preotul Ioan Mărginean îi scrie zilnic poemele rugăciunii în altar, îi dă speranţă: ,,Dar aici nu mor toţi: /mai e Unul ce cară pâini şi doi peşti/ într-un năvod uriaş pe care îl trage după Sine.”

Mulţumit, refăcut, de după ,,colţul” noului poem, poetul îşi readună forţele creatoare pentru continuarea parcursului liric: ,,primul gând îl pun pe cântar botezându-l/ şi după colţul unui cântec/ păşesc ceva mai vioi.”