De peste ocean culese (5)

Fac parte din categoria turiştilor care, revenind în spaţii cunoscute, se lasă în voia a două verbe: a recunoaşte şi a compara. Revezi ceea ce ştii şi doreşti; pe de altş parte, sesizezi o schimbare, absentă, o noutate, în ce priveşte peisajul şi oamenii, dar ajungi şi în situaţia de a constata deosebiri în propria-ţi percepţie.

La Montréal una dintre atracţiile de pe harta mea afectivă este Oratoriul Sfântului Iosif – cel mai mare lăcaş din lume închinat acestuia. Arhitectural, aminteşte de Sacré-Cœur a Parisului, dar e mult mai vast edificiul montréalez. Am câteva pagini bune despre istoria acestui aşezământ în « Veverita de pe rue Noel ». Dar se cuvine să nu le reiau.

Ei bine, deşi biserica catolică a cultivat în timp o atenţie susţinută Mamei lui Isus, iar Ziua Sfintei Marii este una dintre cele mai importante din lumea creştină, acum, aici, de ziua ei, am găsit puţina lume, în comparaţie cu alte dăti (ştiu, pentru că nu am urcat la Oratoriu doar de doua-trei ori). Pe cele o sută de trepte din scândură, rezervate celor care urcă în genunchi (cu oprire la fiecare treaptă şi rostirea unei rugăciuni) nu se găseau decât două femei. Una dintre ele m-a intrigat: avea o mică perniţă pe care o aşeza sub genunchi la fiecare treaptă. De ce? Aceasta e o scară a supliciului, or, femeia îşi menaja genunchii… Hai să zicem că e vorba aici de un paradox. În prima bazilică se aflau în bănci câţiva enoriaşi, iar în biserica cea nouă, aşezată peste cea dintâi, doar câţiva vizitatori. În schimb, mai multă lume pe cele două şi spaţioase terase, pe interminabilele scări exterioare, la muzeu şi în spaţiile comerciale.

Cu aparatul foto la îndemână, voiam să prind panorama vestică a oraşului de la înălţimea primei terase. Văzându-mă, o tânără se apropie de mine, adresându-mi-se într-o franceză de Québec (pentru mine imposibil de perceput); să-mi fi vorbit şi în dialectul bazbac, tot pricepeam că dorea să-i fac o poză cu mama şi tata, care aşteptau alături. Desigur! Mi-a dat aparatul ei şi, pregătindu-l, aud dinspre grup vocea bărbatului : « Staţi mai aproape ». Eu, imediat : « Cred că domnul are dreptate. »

A ieşit o poză cu trei români vesel miraţi de împrejurare; între atâtea etnii nu se întamplă des să-ţi întâlneşti conaţionali.

*

Dacă acum şase ani, când mi-am făcut prima vară de şedere la Montréal, remarcam seninătatea de pe chipul oamenilor (pe stradă, în autobuz, în magazine, localuri), acum observ cu nedumerire că acel senin a cam început să devină… gri. E doar o remarcă şi nu încerc explicaţii.

*

În orele de până la prânz am observat nu puţini montréalezi căscând de zor. Dar nici pe unul nu l-am văzut ducându-şi palma la gură. E drept, aveau dantura perfectă…