Ţiganiada în viziunea lui Ion Urcan

Doctorul în filologie, Ion Urcan propune, cu sprijinul Centrului Judeţean pentru Cultură Bistriţa-Năsăud, lucrarea „Contexte ale Ţiganiadei”, ediţia a II-a, apărută la Editura Paralela 45. Lucrarea, structurată pe trei părţi, aduce date importante despre opera literară a lui Ion Budai Deleanu, raportat atât la contextul ei socio-cultural şi literar-ardelenesc, cât şi la planul de referinţă european. Ţiganiada a fost, în vremea ei, din păcate, foarte puţin promovată datorită spectrului politic şi ideologic. Avem de-a face nu doar cu o operă de mare valoare literară, ci şi cu un fenomen cultural, fascinant prin unicitatea, complexitatea şi dramatismul lui, un demers intelectual eroic şi tragic, de sincronizare prematură cu Europa, de translare a unei informaţii culturale, dar şi a unor forme literare într-o cultură incipientă, cu o limbă vernaculară. Profesorul Ion Urcan cercetează opera lui Budai Deleanu din perspectiva disciplinei filozofice şi istorice, prin cele două variante din 1800 şi 1812.

Partea I vorbeşte despre societatea şi cultura românească în Transilvania habsburgică, punând accent pe universul mintal al tradiţiei, religie şi imaginarul social. Abia în a doua jumătate a secolului XIX, în epoca dualismului, se poate vorbi de existenţa, în Transilvania, a unor elite româneşti burgheze, preoţii şi dascălii rurali reprezentând 95% dintre românii instruiţi peste nivelul elementar. Când Budai Deleanu vrea să introducă un gust nou de poezie românească, el aduce un prim model de poezie cultă epică într-o limbă vernaculară. Poetul avea la îndemână opera cronicarilor (Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie şi Istoria ieroglifică), dar, după cum spune Ion Urcan, textele cronicarilor nu sunt literatură beletristică, excepţie făcând istoria ieroglifică, dar nicăieri în însemnările lui Budai nu se găsesc referiri la aceasta, ceea ce ar denota că, probabil, nu a fost cunoscută. Redutabil poliglot, cunoscând, pe lângă limbile clasice, alte 7 limbi moderne, culte, Budai a fost un cititor cu un orizont cultural greu de regăsit printre scriitorii români până la 1860. Paşoptistul Andrei Mureşanu califica limba română drept o limbă pentru servitori, iar Avram Iancu scria mai bine ungureşte decât româneşte. În 1805, Budai dorea întemeierea de şcoli româneşti, punându-se accent pe transformarea românei într-o limbă a culturii scrise. După Urcan, Ţiganiada aparţine culturii europene a clasicismului tardiv, contaminat de baroc şi de criticismul iluminist, adică a unui climat artistic eclectic, premergător revoluţiei romantice. Orizontul cultural al scriitorului a fost unul de cuprindere europeană, însă nu a avut, la nivelul epocii, o formaţie precumpănitoare de literat.

În partea a II-a, criticul vorbeşte despre tradiţii, modele şi ideologii, integrând Ţiganiada în cultura europeană. Componenta eroică este ilustrată de gesta antiotomană a lui Vlad Ţepeş, neconformându-se însă modelelor clasice ale eposului eroic. La Budai, oştenii lui Vlad sunt viteji, aidoma voievodului, semănându-i acestuia şi în privinţa virtuţilor creştine ale smereniei şi ascultării. Romândor, personajul fictiv, este un reflux al imaginarului cultural iluminist. Urgia este principiul elen al haosului, iar libovul sânt este erosul cosmogonic. Dumnezeul ontologic se sustrage autoreferenţialităţii baroce, regăsindu-se pe teritoriul unicei secvenţe cu adevărat tranzitive din întregul poem, singura care spulberă incertitudinile şi dă dreptul la bucurie. În cântul I, urgia se adresează lui Satan, împrumutând modelul structural al dialogului dintre Venus şi Jupiter din primul când al Eneidei. Specificul formal al Ţiganiadei provine, conform doctorului Ion Urcan, din faptul că procedeul parodierii se subordonează în cadrul gestei ţiganilor unei forme literare suigeneris a eroicomicului care nu preia nici modele clasice, nici pe cele baroce ale genului. La nivelul structurii epice, Budai combină două forme literare, distincte, dar interferente în trama şi în substanţa lor narativă: Eposul eroic, reprezentat de Vlad şi de muntenii aflaţi în luptă cu turcii şi eposul eroicomic, parodic, urmărind tabăra ţiganilor, itinerarul lor, burlesc fabulos, de la robie şi primitivism spre utopia civilizaţiei, a libertăţii, a fericirii. Budai exprimă propria viziune asupra raporturilor între sacru şi profan, asupra istoriei umanităţii şi asupra destinului poporului român, propria ideologie iluminist naţională. Componenta eroică se articulează cu o realitate istorică specifică, bine definită. Ironia, gluma, accentul satiric, vocaţia parodică, tentaţia caricaturalului sau chiar a pamfletului, sunt propensiuni structurale ale personalităţii creatoare a scriitorului.

În partea a III-a, Ion Urcan spune că primul nostru poet epic este şi întemeietorul lirismului românesc reflexiv. Alături de didactica lecturii, prezintă explicit şi masiv, în notele de subsol, propensiunea reflexivă, didacticismul sapienţial şi moralismul constituind niveluri structurale fundamentale ale Ţiganiadei.

O lucrare minuţioasă, în care profesorul Urcan atinge foarte multe puncte neexploatate până acum, de la lirismul solar la cel bucolic, erotic, magic, la recuperarea originilor şi obsesia iniţiatică a epocii. Amplul studiu se încheie cu un text în care este zugrăvit, aşa cum poate nu l-am cunoscut niciodată, portretul lui Herr Landrath Johannes Buday, un ins zdravăn, înalt şi voinic, care se îngrăşase peste măsură în ultimii ani ai vieţii şi suferea de tromboză. Locuieşte în Lemberg, alături de soţia lui, unde este un magistrat sărac care nu are avere pentru căsătoria fiicelor lui, Susanne şi Euphrosyne. Mai mult, datorită legăturilor cu franmasonieria are probleme cu autorităţile. Se stinge din viaţă sărac, în 1820, cu datorii foarte mari, însă cu limbă de moarte lasă avere familiei manuscrisele lui, care vor valora o avere în anul 1868, când Gheorghe Asachi le cumpără cu 400 de galbeni de la nepotul acestuia. Studiul lui Ion Urcan este unul dintre cele mai bine integrate în domeniul criticii, fiind fără doar şi poate un reper pentru studierea operei Ţiganiada.